Opera poetica

Pentru cineva din generatia mea, care a „deschis ochii” literar la data cind Simona Popescu publicase deja trei carti de poezie si pentru care, retroactiv, acestea „au facut data”, e destul de greu de inteles cum de poezia din Xilofonul… a putut lasa, la aparitie, senzatia de „antiintelectualism”, de „antiestetism” si, in fine, de „vid existential”. Mai cu seama ca aceste etichete (extrase, o spun din capul locului, dintr-o recenzie extrem favorabila, chiar entuziasta) veneau din partea unuia dintre cei mai intimi cunoscatori ai dedesubturilor literaturii romane: Mircea Cartarescu. Sa punem lucrurile in context: sintem in primavara lui 1990.

Cei mai multi dintre tinerii autori ai momentului nu vazusera Occidentul decit, eventual, in cartoline ilustrate. Traiau, coboriti in for parca direct din manuale, Doinas, Sorescu, Ioan Alexandru si altii. Audienta (cuvintul de ordine al acelor ani) era galvanizata de socratismul rural al lui Octavian Paler.

Temperatura „la zi” a poeziei era data de serialul Scriitori romani de azi, unde, in cel de-al patrulea volum, Eugen Simion facea loc, pedagogic, unei discrete falange lunediste. Nicolae Manolescu isi sustinea inca nestingherit rubrica de cronica literara dintr-un pole position sedimentat de citeva decenii. Din cele trei saptaminale culturale care par sa-si imparta astazi piata, doua nu se nascusera inca.