Ordinea de zi. Antologie de poezii-cantece

Adrian Paunescu nu putea minti. Daca incerca sa ascunda ceva, i se incordau muschii fetei si se trada pe loc. De aceea, stiind asta prea bine, a spus tuturor ce a gandit si a gasit forta sa-si transforme in creatie durabila pana si defectele. Cand era intrebat ce iubeste cel mai mult, nu facea pe savantul, pe inchipuitul, pe pateticul, cu un raspuns cosmetizat pentru conjunctura, si spunea: femeia si Cenaclul.

Ca si-a iubit tara, poate cel mai mult dintre toate, stau ma-turie faptele si viata lui intreaga, pe care a incheiat-o dictandu-mi un vers despre Romania (si tarii mele, minima dreptate). Ca si-a iubit copiii la fel de mult ca tara, o arata marturisirea sa de destin asumat (Puteam fi erou, daca nu eram tata). Ca si-a iubit fara margini parintii si parintii parintilor, la fel de mult ca pe copiii sai, o arata Repetabila povara si Ruga pentru parinti, poeme-icoana, despre care milioane de oameni sunt sigur ca pot jura fara teama ca poetul nu a mintit in niciun cuvant.

Ca a iubit, de fapt, cel mai mult, poezia ne-o arata opera sa unica in lirica romaneasca (peste 5000 de poezii, cu peste 150.000 de versuri, dintre care unele au intrat definitiv in memoria colectiva), pentru care a sacrificat, de atatea ori, timp din timpul pe care-l putea petrece linistit cu noi, si nu transformandu-ne in scribi, compozitori, asistenti, secretari, soferi, cantareti, tehnoredactori, editori, care sa-i duca poemele spre oameni. Ca a iubit gazetaria, uneori cel mai mult, o demonstreaza miile de articole si publicatiile create, echivalente cu zeci de mii de nopti in care a preferat sa faca presa scrisa, televiziune si radio, decat sa-si iubeasca femeia si sa-si odihneasca, alaturi de copii si de parinti, gloria timpuriu dobandita.

— Andrei Paunescu