Pasarea din zid

Lidia cânta, improviza, acesta fiind privilegiul ei, să se lase în voia luminii și a melodiei ce se izvodește singură, de la sine... O filmam și pe măsură ce volutele cântecului se desfăceau în jur, asemenea unor petale, simțeam că turiștii (acești oameni neidentificabili, mereu curioși, mereu grăbiți, în veșnică mișcare, drămuindu-și clipele, căutând locul magic, numai de ei dibuit, de unde vor vedea pentru totdeauna Acropole), se astâmpărau din viermuială, se ostoiau, se opreau din veșnica sporovăială euforică: fără veste hipnotizați de glasul Lidiei... M-am întors să-i filmez, prin pâlcul de măslini contorsionați și, pe când eu încheiam cercul, se întorcea și cântecul în matca lui... Lidia s-a oprit, transfigurată de emoție, pe când turiștii au izbucnit spontan în aplauze...