Paul Grigoriu. Cutele si cutrele memoriei 2008-1969-2008

Reactia alor mei la ceea ce eu calificam drept „victorie istorica“ nu a fost cum ma asteptam: mama – neintrebata, de altfel! – spunea ca ea nu intelege ce vrea sa zica asta sa lucrezi la Radio si sa nu te auda nimeni sufland si tu macar o vorbulita in difuzorul ala (vandusera intre timp aparatul Mende si se abonasera la radioficarea orasului care, odata cu un difuzor oribil ca aspect, manevrat doar de o limba metalica pentru „mai tare, „mai incet, ne umplea zilele cu MUZICA POPULARA, ROMANTE, VORBEsTE MOSCOVA! ori, in cel mai bun caz, TEATRU LA MICROFON). Momentul cel mai penibil al acestei prestatii se plasa insa la orele 11 si 50 de minute ale oricarei zile cand, in limbile romana, rusa si franceza, se difuzau COTELE APELOR DUNARII.

Aveam sa „prestez si eu la aceasta „repetabila oroare, insiruind la microfon (in direct, ce-i drept) cifre de care, sunt sigur acum, nimeni nu avea nevoie... [...].

Cat despre tata, caruia avusesem insolenta sa-i arat foarte oficial legitimatia de „redactor al Radioteleviziunii Romane (desi erau departe una de alta, strazile Nuferilor si Pangrati erau lipite – adevarata autostrada! – in numele ideologiei de partid), mi-a spus, fara sa catadicseasca sa articuleze limpede cuvintele, asa cum facea cand ne invata, la liceu, frantuzeste: „Baiete, ai grija! Il tii minte pe Mende?“ (Bineinteles!

Cum sa-l fi uitat? Doar il jelisem cand ne parasise „contra cost!) „Dar pe harsaitul asta il stii? (Arata spre difuzor.) „In principiu, fac acelasi lucru: vorbesc despre lume. La unul (Mende), alegi tu ce vrei sa stii. La celalalt (harsaitul), aleg altii, numai ce vor ei. Tu din asta vrei sa fii?.