Poemele Anei

Poemele Anei este o carte de exceptie, indelung construita, tratand o mare tema intr-un mod aproape monografic, surprinzatoare prin diversitatea de valori, prin dinamica mijloacelor folosite si prin semantismul bogat, prin fluxul liric debordant, conferind poeziei lui Mircea Petean o dimensiune noua, a iubirii predestinate, mai presus de viata si de moarte.

— Paul Aretzu Poemele

Anei, constituie o parte cu totul remarcabila in evolutia poeziei lui Mircea Petean. Incetul cu incetul poemele reusesc sa prefigureze liniar si auster chipul launtric decantat prin iubire, chipul de care nu ostenim sa ne apropiem mereu, insa pe care nicicum nu-l vom putea intrezari in aceasta viata: este chipul dinaintea recluziunii in timp. Versurile inscriu o epura parca liturgica inspre finalul cartii, care poarta de altfel si un titlu inspirat: Poemele Anei.

Dupa gratia unei asemenea „aflari” a iubirii, nu se mai poate scrie ca inainte, pentru ca ea creeaza o stare, o decantare de balast intru instaurarea treptata a unei alte Iubiri, una care nu cunoaste caducitatea, o stare dinspre care compasiunea si comuniunea vor prefigura orice rostire, ba mai mult: orice tacere fertila. O stare care obliga la renuntare spre a inlesni sunetul propriu, genuin, sound-ul, care doar el poate inscrie o implinire. Sa-i acordam asadar poetului rostirea din urma, una care devine emblematica in acest sens: iubirea leaga ceea ce nici moartea nu dezleaga.

— Andrei Zanca