Poveste de dragoste si iubire. Ma chemau pasarile

Era a doua carte a lui Marin Sorescu, adevaratul sau debut, dupa cartea de parodii Singur printre poeti. Se numea simplu: Poeme. Nu mai tin minte daca mai tarziu, in liceu, exigentul si imbatabilul nostru profesor de romana, dl Ilie Duica (caruia, ca de altfel si celorlalti dascali din arealul educativ hategan, ii port o nemasurata si plina de iubire amintire, tuturor datorandu-le auxiliar formarea culturii si dragostei pentru studiu, stimularea curiozitatii si setei de informatie multipla, de care, alaturi de unii dintre colegi, eram genetic avizi pana la exacerbare) avea sa ne vorbeasca, de la sine, sau obligat si de programa scolara de scriitori ca: Nichita Stanescu, Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu ori Marin Sorescu s.a.m.d..

Oricum, citind atunci, prin clasa a VIII-a cartea de poeme a hatrului poet craiovean – un fel de Jacques Prevert autohton –, intitulata chiar asa, simplu: Poeme (ca altadata Arghezi cu ale lui: Stihuri si Scrieri sau in cazul altor poeti: Versuri), am procedat a posteriori, ca de obicei, si la parcurgerea notei de pe coperta interioara, scrisa de marele George Calinescu care sesizase si el un „altceva”, aerul liric proaspat, original, simplu, novator, diferit de tot ce invatasem pana atunci: d.

Desliuan, m. beniucian, a. tomaian sau la alti proletcultisti (cel putin pentru o perioada a creatiei lor gen: Pina si in Marte / Copiii invata carte etc.) Da…, imi amintesc daca stau si ma gandesc bine ca studiam la liceu, cu ajutorul si al manualelor atat de bine sedimentate ale acelei perioade, creatii ca: Am zarit lumina pe pamant, Trebuiau sa poarte un nume, Libertatea de a trage cu pusca ori Dezamblanzirea etc., lucrari din poetii mai sus amintiti, analizate apoi cu acribie...