Prozator din sila

I se spune Fiara. Fiara rea. Si asta tocmai pentru ca sa te faca pe tine, cel care il cunosti ca pe un om prietenos, generos, bun, altruist, sa ridici mirat din sprancene. Si, apoi, sa zambesti. Sa te faca pe tine, cel care nu-l cunosti, sa fii precaut, atent, curios si sa te intrebi cum o fi.

Si de unde ai putea sa afli cat mai exact cu putinta, daca nu direct de la sursa? Il cunosc si nu pe Viorel Marineasa. (Cred ca truismul acesta – cum ca stii si, in acelasi timp, nu stii un om – il poate emite oricine despre oricine, indiferent cat de lunga si de puternica este relatia care ii leaga.) E printre primii scriitori pe care i-am intalnit in Timisoara, cand am venit aici, ca student, in 1990. Ne vedeam prin redactia revistei Orizont, pe unde treceam, uneori, la Cenaclul „Pavel Dan”, de la Casa Studentilor, pe care il frecventam, pe la lansarile de carti, la mitinguri.

De fapt, era activ in lumea culturala a orasului, ne intersectam permanent, ne strangeam mainile. Iar stransoarea lui era de neuitat! N-ai fi crezut ca un scriitor are asa o forta. Dar nu doar prin puterea (neostentativa) a mainii sale mi-a transmis incredere si m-a facut sa-l simpatizez, ci si prin seriozitatea, temeinicia si talentul cu care se pozitiona in treburile culturale, fie ca erau propriile carti, fie cartile altora (a fost un excelent editor), fie in discutii, fie in fel de fel de proiecte, mai mari ori mai mici.