Radu Mares. Proza - Raluca-Nicoleta Isciuc (Uilean)

O cercetare și o reevaluare a operei lui Radu Mareș e, cu siguranță, un imperativ. Cu atît mai acut cu cît, deși, regulat, după decesul unui scriitor urmează cîțiva ani de tăcere, de la plecarea lui au trecut destui și tăcerea devine amenințătoare. Prozator considerat ca făcînd parte din valul ’70, Radu Mareș nu s-a impus chiar ușor nici măcar în rîndurile propriei sale promoții, dar evoluția sa a fost constant una accentuată, astfel încît prin ultimele cărți a ajuns în primul rînd al prozei de azi.

Moartea l-a pus - deocamdată - într-o umbră parcă mai deasă decît a altor scriitori decedați și imediat uitați, dintr-o nedreptate flagrantă a receptării. Radu Mareș s-a afirmat - în cele din urmă - ca romancier, dar preocupările sale au fost mult mai diversificate. Proza scurtă, memorialistica, jurnalismul civic au fost principalele sale constante, căci scriitorul s-a implicat și ca om al cetății.

Prezență discretă în peisajul scriitoricesc, Mareș a acordat o atenție - interesată, fără îndoială - și formelor și tehnicilor romanești, fiind unul dintre scriitorii cu o nemilos de severă conștiință critică, nu doar cu o extrem de sensibilă conștiință civică și cu o casantă fermitate morală și teoretică în problemele literare. Fermitatea opțiunilor sale, deopotrivă în cîmp literar și social, casanța și directețea opiniilor și tranșanța morală l-au desemnat ca pe o conștiință implicată acut și ca pe un talent care asculta de exigențele acestei conștiințe deopotrivă estetice și civice. Un fanatic al romanului și al sofisticării narative, Radu Mareș se pregătea de un mare roman național/istoric pe cînd moartea, după o lungă boală, l-a prins din urmă. Dar atîta cîtă e, nu foarte prolifică, opera sa e a unui creator de a cărui prezență nu ne putem scuti.

— Al. Cistelecan