Razboiul fara veac

Ceva ne retine in aceste pagini scrise cu o mana prea sigura si o limpezime a gandului neobisnuita la 18 ani, cand, de obicei, vrei sa spui mai mult decat poti. Or, David indrazneste sa-si spuna povestile istorice exact asa cum le imagineaza, fara sa ezite, cu un fel de directete din alte timpuri. Impetuozitatea lui e irezistibila, iar literatura ii cedeaza in acest ceas matinal. E un fapt atat de neobisnuit, incat ne ramane sa speram ca ea sa nu-i fi cedat dintr-un capriciu, ci intr-un moment de mare intuitie, dupa ce a cunoscut toate cedarile si deziluziile de la inceput pana in prezent, cum se spune.

— Vasile Popovici

Mi-e frica de moarte. Adorno spunea ca este o barbarie sa mai scrii poezie dupa Auschwitz. Doar ca mi-e frica sa iau pusca si sa merg pe front. Oricum, sunt incredintat ca as fi omorat in prima batalie. Asadar, am preferat sa scriu aceasta carte. Pentru ca barbar e sa ramai indiferent in fata suferintei.

Aproape la fel de barbar ca atunci cand o provoci. Lacrimi, urlete si rugaciuni se gasesc pe fiecare pagina din cuprinsul istoriei. Cu instrumentele fictiunii, cartea incearca sa coboare pe urmele lor. Nu le gaseste inceputul, iar pe parcurs rateaza o majoritate covarsitoare. Gaseste doar cateva momente sangeroase, legate intre ele printr-o suferinta fara margini, care poate nu trebuia pusa in cuvinte.