Revoluția permanentă, mon amour

Flori Balanescu ajunge la poezie prin experienta traumatizanta a memoriei totalitarismului si a rezistentei anticomuniste. O experienta amplificata de studierea profesionista a arhivelor si de contactul direct cu supravietuitorii, profund asumata, avindu-l pe Paul Goma („Nu ma dezic de Paul Goma!”) ca figura tutelara. Dupa un asemenea traseu, diferenta fata de literatura societala, campata strategic in „zonele de indignare protejata”, sare in ochi din primele pagini.

Straina de trendisme, coolisme, nombrilisme si insurgente confortabile, poezia lui Flori Balanescu, cu un registru variat si perfect stapinit, de la minimalism ireductibil la maximalism energic si tonalitati de vates, de la elegie la (auto)ironie (incepind chiar cu titlul… „trotkist”), satira virulenta si scalpel etic, de la imagistica obscura, jungiana, si refren naiv la sententa epigrafica, recupereaza finalmente miza ontologica a scrisului, refuzind atit relativismele contemporane, cit si angajamentele noii gindiri corecte. E o poezie incomoda pentru lenesii, pentru amnezicii de noi, dar, tocmai pentru ca ne zgindare, ar putea deveni salutara.

Pina la urma, tot adevarul ne va face liberi. O spune, concis si memorabil, poeta insasi: „nici o literatura nu merita atita suferinta// atita suferinta merita o literatura adevarata”. (O. Nimigean)