Să nu râzi :((

Doare, exaspereaza. Elibereaza. - Mihaela Miroiu, filosof, scriitoare Pentru proza pe care ne-o propune Raluca Feher putem prelua, intr-o formula redusa, ceea ce a spus candva un ganditor care a marcat istoria reflectiei: sa nu razi, sa nu plangi, doar sa intelegi. Si, de fapt, ce avem noi aici?

Ceva consistent si, pentru literatura de azi, luminos si incitant. Ceva care, intre altele, ne indeamna sa parafrazam formula invocata mai sus. Fiindca despre literatura pe care o face Raluca Feher, cu o siguranta de sine extraordinara, cu nerv, cu o taietura a frazei care tinde spre o (binevenita pentru proza) precizie de tip chirurgical, si, ingaduiti aceasta, cu gratie si sarm, se poate spune imediat si bine-meritat: sa nu razi, sa nu plangi, sa intelegi; dar si sa admiri, sa te bucuri.

Si sa dai mai departe. Si anume: sa te bucuri si sa dai mai departe literatura de foarte buna calitate! - Cristian Patrasconiu, jurnalist cultural.

Unii ar spune ca Raluca Feher e o publicitara care a vazut lumea. Dupa ce i-am citit cartile, stiu ca e o povestitoare dusa cu capul care deschide la nesfarsit cutiutele lumii, cautand un inteles. Iar ceea ce gaseste e, fara exceptie, absurd, vesel sau doar infricosator. Ca e departe, ca e aproape, lumea e altfel, dar la fel peste tot: dusa cu capul.

Dupa ce citesti, te prinzi ca lucrurile pe care te-ai bazat toata viata stau invers. Oamenii supravietuiesc in zeci, sute de lumi cu care sunt obligati sa negocieze si carora li se supun, pana la urma. Cartea de fata este o Feher la patrat. Adica doua: autoarea si eroina ei, Diana, care povesteste fara sa mai scoata un cuvant (ar fi si greu, cu o funie in jurul gatului!) istoria esecului personal.

Este un roman, dar si o carte de povestiri, de memorii, o carte dusa cu capul. Pe scurt, nu ofera nicio speranta. Ceea ce insa o deosebeste fundamental de tomurile care vestesc sfarsitul lumii e tonul. Iar acest spectacol de cuvinte in miscare ascunde ceva imobil: omul, incapabil sa...