Salamandra

Salamandra nu e o carte. E o stare. Un mix ciudat de ras isteric, luciditate dureroasa si vis cu marginile tocite. Bogdan Isopescu Pop debuteaza cu un roman ca o drumetie prin mintea omului care s-a rupt, s-a dus, dar s-a si intors cu povesti pe care nu ai voie sa nu le asculti. Suntem intr-un spital de nebuni - dar nu te gandi la clisee.

Aici gasesti personaje care ti se lipesc de retina: FM, schizofrenul cu mers melcoid si papuci Adibas, etern insetat de chistoace. Nea Ion, cu proteze care urla ca niste fantome electronice. Dorin, tiganul-bulgar-zen-sudor, si Radu, copilul-barbat prins intre o mama invizibila si niste demoni foarte reali.

Vocea narativa e halucinant de vie. Cu un ochi rade si cu altul plange. Cu un stil hiper-vizual, autoreflexiv, poetic si nebun de sincer, autorul iti intinde o tigara imaginara si te roaga s-o fumezi cu el in spatii care ascund mereu alte realitati. Cartea e autofictiune, da, dar si stand-up cu sufletul gol.