Saturn. Eseu despre Goya

Iar cind aceasta arta vrea sa scape de scenele specifice tapiseriilor, cind dispare eclerajul de rampa si totodata fondul de decor, caracterul ei minor devine izbitor. O singura data, Goya incearca (ceea ce mai fusese incercat inaintea lui de citiva pictori gotici in detaliile peisajelor) sa echilibreze, prin bogatia de materie a tonurilor sale limpezi, petele intunecate ce se desprind dintre acestea. Pentru ca sa-si dea seama de geniul sau, trebuie sa aiba curajul sa nu mai placa.

Izolat de toti din pricina surzeniei, el descopera vulnerabilitatea spectatorului, invata ca pictorul n-are de luptat decit cu el insusi pentru a ajunge, mai devreme sau mai tirziu, sa-i invinga pe toti. Singuratatea, spune el, ingaduie observatia. Sa observi ce? Picteaza pentru Academia din San Fernando: Inmormintarea Sardelei, Nebuni, Flagelatori.

Pentru a-si ocupa imaginatia, chinuita de privelistea nenorocirilor care se abatusera asupra lui; si crede ca a vrut „doar sa perpetueze marturia adevarului. N-ar fi fost mai putin adevar in a picta o femeie trecind pe strada... Tonul scenelor populare din tapiseriile sale ne retine mai mult decit cel din scenele italiene, pentru ca e mai aspru si pentru ca-i adaugam pe cel al geniului sau de mai tirziu.