Sfanta Cuvioasa Elisabeta. Marturii si trairi ale credintei ortodoxe

Pustnica Elisabeta a apărut într-un spațiu atipic, în raport cu scopurile lumii contemporane, în care minciuna este la rang de virtute, iar discernământul acoperit de noroi. Era ea însăși purtătoarea unor practici insolite, care captau inimile creștinilor. Devenise legendar bordeiul din vârful Giumalăului, funcționând pe modelul vechilor locuințe, ce trimitea la primele scrieri din lume, tăblițele de la Tărtăria.

În același timp, maica evidenția și un alt mod de viață, simplu și ușor, unde a spune înseamnă, de fapt, a face și unde totul se înfăptuia sub umbra iubirii și la lumină lină. Viața simplă, dar aspră, asceza mistică nu făcuse din maica o uscăciune a pământului, ci o femeie frumoasă, puternică, cu o blândețe și bunătate aparte, dar și cu un frumos umor duhovnicesc: „Smerit mai este mândruțul nostru frate!” În mica sa curte totul era verde, apa de izvor murmura adevărul, ursul mânca miere, cerbul mânca pâine din mâna maicii, iar păsările cântau și jucau, un tablou de poveste adevărată. Animalele ei de companie erau doi lupi, care o însoțeau până ce ieșea din munte.

Ziua era bucuroasă, noaptea era inimoasă. Iarna dădea la o parte zăpada din fața bordeiului și făcea cărare până în pădure, așteptând să vină cerbul. Pisica torcea în timp ce maica se ruga. Animalele pădurii erau ca și copiii ei, le îndrăgea, le mângâia și le hrănea cu mâna ei. Cu lacrimi ascunse, cu suspine adânci și în tăcere, cu rugăciuni aprinse de focul iubirii, cu psalmi rostiți în șoaptă, în bordeiul ei mic și sărăcăcios, ea ținea trează nădejdea unui neam.