Sfanta Fecioara a ucigasilor platiti

Vallejo este un scriitor patrunzator, unul care are talent pentru comentariul social. Este interesat sa evidentieze ipocrizia religioasa intr-o tara in care ucigasii poarta crucifixe, isi binecuvanteaza gloantele si se roaga sa nu rateze tinta, dar lungul sir de atrocitati pe care le expune, la inceput hipnotic, devine o pura litanie. Toate personajele naratiunii sale sunt intr-atat de mult sortite sa piara, incat, in momentul in care gramaticianul are de-a face cu ucigasul lui Alexis, este imposibil sa mai starneasca in vreun fel interesul pentru destinele lor deja pecetluite. Ceea ce, pana la urma, asta poate fi ideea centrala a romanului lui Vallejo.

— Publishers Weekly Fernando

Vallejo scrie la persoana intai, intr-un stil autobiografic caruia ii manipuleaza conventiile astfel incat linia dintre autobiografie si fictiune devine foarte neclara. Folosindu-se de personajul principal – un batran intelectual care revine, dupa multi ani, la Medellin, impins atat de nostalgie, cat si de dorinta de a trai o noua iubire –, autorul atinge o performanta rarisima: in doar o suta si ceva de pagini, gratie stilului marcat de numai cateva detalii revelatoare (intr-o lume a scrisului caracterizata de un nou realism, sa-i spunem „realism capitalist“, inundat de sute de scene si de mii de amanunte inutile din punct de vedere literar), reuseste sa alcatuiasca portretul unui mare oras si, astfel, portretul unei tari intregi, lucru realizat pana acum de extrem de putini artisti.

Iar portretul, datorita liniei narative mereu surprinzatoare, tensiunii, catorva exagerari care amplifica realitatea, tuselor reci, clinice, este inspaimantator.