Si noi am crezut

Vanez un dragon somnoros si palid,cu aripi de celofan, plamanii zdrentesi pantec moale umplut cu carpe. Ma simte, se-ntoarce: ochii luiau ceva din melancolia unui blogparasitla celalalt capat al lumii. O, voimonitoare LCD, care ardeti caniste candele-n noaptea sfantului.

Bartolomeu! Daca n-as fi aici, acum am fumaamandoi aceeasi tigara, apoi ne-amdeschide venele linistiti, cufundati indantele.

Intr-o lume a indiscretiei si evidentei, in care tehnologicul incepe sa se confunde cu anatomia umana, Radu Stefanescu ne propune un discurs al semnelor naturalului, insotit de propria lui disparitie. Ne face sa vedem ce e in jur: sa masuram umiditatea solului, sa privim femeile cu o desavarsita gentilete aristocrata, sa ne cataram pe arborii de paine pentru a urmari zborul pasarilor. Radu Stefanescu e constient de faptul ca „tot ce exista se afla aici”, ca lucrurile sunt cu adevarat importante dupa ce le deformeaza memoria, iar in singuratate se nasc formele reale ale intelegerii.

— Andra Rotaru