Splendor singularis

O reintalnire pariziana cu Istoria filosofiei oculte a lui Alexandrian a readus in prim-planul universului meu obsesional incarcatura acelui splendor singularis invo­cat in Renastere de medicul Gerolamo Cardano, sub semnul caruia mi i-am imaginat operand, subtil si rafinat, pe toti esotericii intalniti in paginile cartilor si revistelor – adesea intruvabile – pe care le-am consultat pentru scrierea volumului de fata.

Esotericii au reprezentat dintotdeauna o umanitate aparte: au fost creatori de curente si de scoli filosofico-spiritualiste adesea exclusiviste, au crezut in valoarea absoluta a invataturilor pe care le propovaduiau, in inspiratia divina a cuvintelor pe care le foloseau (si ale caror radacini le cautau in vremuri imemoriale), in infailibilitatea sistemului spiritual creat de ei, in superioritatea lor indiscutabila pe taramul competitiei intre diferitele sisteme de cunoastere.

Wouter J. Hanegraaff i-a rostuit printre marginalii prodigiosi ai „cunoasterii repudiate” din economia gandirii occidentale, atribuindu-le o intelegere a lumii incompatibila cu mainstream-ul, neaccep­tata nici de stiinta, nici de religiile oficiale, dar prezenta in mod constant, sub varii forme si motive, in tesutul spiritual ascuns al omenirii. (Constantina Raveca Buleu)