Trenul copiilor

Uneori trebuie sa renuntam la tot, chiar si la iubirea unei mame, pentru a ne descoperi destinul. Niciun roman nu a descris aceasta despartire de radacini cu o asemenea candoare ca Trenul copiilor, semnat de Viola Ardone. O poveste emotionanta, convingatoare si plina de sensibilitate.

Este povestea putin cunoscuta a mii de copii saraci din sudul Italiei care, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, la initiativa catorva organizatii militante comuniste, au fost incredintati unor familii adoptive din nordul tarii. In 1946, Amerigo Speranza isi paraseste cartierul din Napoli si se urca intr-un tren care va traversa intreaga peninsula si il va lasa pe peronul unei gari din Bologna. Acolo petrece cateva luni intr-o familie care s-a oferit sa-l gazduiasca si unde, cu naivitatea si uimirea unui baiat de 7 ani, descopera o alta lume, o casa primitoare, caldura unei familii, generozitate si afectiune.

Si, mai presus de toate, isi descopera destinul, acela de violonist. Desi se reintoarce in Napoli, Amerigo nu-si mai gaseste locul nici pe strazile sarace si murdare ale orasului, nici in bratele austere ale mamei, si decide sa-si urmeze chemarea. Va reveni acasa in 1995, pentru a participa la inmormantarea mamei sale, pentru a se impaca pana la urma cu un trecut pe care incercase sa-l uite si cu intrebarile la care asteptase mereu un raspuns.