Trenul spre Samarkand

Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă de șase săptămâni, din pădurile de pe malul Volgăi și stepele kazahe până în deșertul Kizilkum și munții Turkestanului, desfășurând o pânză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, țărani porniți în bejenie, cekiști, basmaci și, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferințe tăcute, umor, cruzime și speranță - într-o alternare de lumină și întuneric demnă de marea pictură și de acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obișnuit deja Guzel Iahina. Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea vieții bunicului meu patern.

S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre trenurile lui Dzerjinski. Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii.

Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu. Întrebarea care m-a tulburat și m-a bântuit mereu este aceasta: cum se face că oameni buni și-au dat copiii unor instituții? Cum a fost posibil un asemenea lucru? Dar pe măsură ce m-am adâncit în studiul materialelor pe care le-am găsit, am ajuns să înțeleg.

Eu scriu romane, pe de o parte, pentru a răspunde la întrebări personale. Dar, pe de altă parte, istoria familiei mele este legată de istoria altor familii și este similară chiar cu a lor. Și poate că, răspunzând la întrebările mele, răspund și la ale celorlalți.

— Guzel Iahina

Pot spune că astfel de cărți se nasc foarte rar și ele îi schimbă pe toți cei care le citesc. Toți ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie [cartea aceasta] mi-a amintit și de călătoriile lui Marco Polo și ale lui Afanasi Nikitin în intangibilul și luxuriantul Orient, pe tărâmul îndestulării și al cruzimii sălbatice, atracția căldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului deșertului. În plus, este, slavă Domnului, o robinsoniadă. Un gen care promite salvarea în final.

— Elena Kostiukovici

Misiunea terapeutică pe care și-o ia asupra sa Guzel Iahina în acest roman este, într-un anumit sens, aceeași pe care și-au asumat-o Ahmatova și Soljenițîn în Rusia, dar și autori care au abordat tema sclaviei în America ori a Holocaustului, precum Toni Morrison sau William Styron. Iar sensibilitatea față de astfel de teme este în sine marca unui mare scriitor. - gorky.media Pe cititorul romanului Trenul spre Samarkand îl așteaptă un nou vârtej de trăiri, o nouă călătorie prin timp și spațiu.

Fapte și documente istorice susțin ficțiunea așa cum traversele mențin stabilitatea șinelor de tren. Și se naște o realitate artistică foarte credibilă. Eroi care au trăit cu un veac în urmă pun o întrebare care-l tulbură și pe omul modern: Cum trebuie să fie iubirea? Activă? Oarbă? Răbdătoare? Necruțătoare? - Procitenie Traducere din limba rusă de Luana Schidu.