Tristetea tradatorilor

Magda Marin este o prozatoare care imbina intr-un mod aparte rafinamentul trairii cu forta incorporarii sale epice. Romanele sale sunt despre misterul legaturilor dintre oameni. Aici intre cele doua surori vitrege, foarte diferite ca fire, dar legate de o dragoste aparte, splendid analizata.

Tragicul este prins in simbolul petei care deformeaza fata lui Iris, face din ea un exclus, salvata fiind doar de dragostea Soniei, sora mai mare, si a lui Cristian, barbatul poate fatal, in sensul etimologic. Nu stiu in literatura noastra recenta multi prozatori mai sensibili la tema singuratatii atroce ca Magda Marin. Se simte cum ea izbucneste din rarunchi, din gesturile cele mai banale, fara retorica exclamativa, doar cu o incarcatura a observatiei care devine pur si simplu apasatoare, dintr-o lentoare hipnotica a miscarii epice si finetea analizei.

Este si un roman al romanului, pentru ca Scriitorul dialogheaza cu personajul in secvente aparte, ca o incercare de a-l exorciza. Blestemul oricarui scriitor pentru care romanul este o pata cu care trebuie sa umble. Singulara, aleasa prin destin ereditar, izolata (relatia cu parintii iarasi surprinsa cu o patrundere deo - sebita), Iris este pata de care un creator nu poate scapa, trebuie sa iasa in lume cu ea. Un roman splendid, care reabiliteaza finetea complexitatii sufletesti si ritmul lent al prozei analitice.

— Christian Craciun