Un râs ca un zgomot de sticle sparte

Cristina Draghici isi oficiaza poezia ca o zeita pe deplin sigura de puterea ei de a fi in lume. Ochiul ei imens, care se deschide pana la capat, cuprinde si inregistreaza totul: o inima mica, gasita in lazile de gunoi si tinuta cu grija in palme, fiinta pe care nu a nascut-o nimeni si care si-a generat singura placenta, fata care a privit cum visul, ca o cobra regala, a gasit jugulara, tesatoarea de trauma, femeia-citoplasma care capteaza lumina. Fiecare poem al ei e un manifest radical si totodata tandru, dar si un experiment la limita: survoleaza apele si coboara in subteran si, asemenea unei celule, poate lua forme infinite.

Respira acea muzica despre care vorbea Angela Marinescu - muzica din adancuri, sparta, care tine si de lume, si de univers, si de stele, dar si de pamint, de sange si de suferinta. Desi vulnerabila si fragila, vocea Cristinei Draghici nu ezita: matura si limpede, are forta raurilor care inving baraje si curajul celei care merge mai departe. O voce care vorbeste pentru fiecare dintre noi. Si ne inveleste protector in matase neagra.

— Domnica Drumea Poezia Cristinei

Draghici este un amestec de violenta si delicatete ce creeaza in mintea cititorului un spatiu acut senzorial in care scenele poetice se constituie corporal si atingerile ustura, dar seduc simultan. E multa tensiune si un strop de alienare, e tandrete si neputinta, e o prezenta hipervitala in mijlocul unei mari de absenta, iar absenta are memorie si o corporalitate fantomatica, dureroasa, rezultat al unei indelungate si mistuitoare interiorizari. E si mult erotism in cartea aceasta, dar un erotism tragic, cu atat mai straniu si mai ademenitor, poemele se desfasoara ca o serie de scurtmetraje japoneze in care cruzimea si senzualitatea se contopesc si identifica.