Undeva, la marginea lucrurilor

Care e drumul spre tine? Ana și-a clădit viața ca pe un fort. Locuiește singură, muncește remote, fumează prea mult și păstrează o distanță considerabilă față de toți oamenii care vor să-i fie aproape. Brusc, însă, se vede obligată să se întoarcă acasă și să dea piept cu toate lucrurile - și oamenii - de care a fugit.

Între un azil, o drumeție, o casă bătrânească și amintirile pe care a încercat să le îngroape, Ana descoperă că femeile din familia ei au fost, fiecare în felul ei, niște luptătoare. Iar moștenirea lor nu a fost doar durerea, ci și puterea de a o lua mereu de la capăt. Când moartea vine să închidă definitiv o poveste care nu a fost niciodată spusă până la capăt, ea trebuie să decidă dacă vrea să fie aceeași femeie care știe doar să plece sau dacă, pentru prima dată, alege să dărâme zidurile pe care și le-a construit și să rămână.

Cred - și sunt convinsă că nu sunt singura - că adevărata provocare, adevăratul test pentru scriitori nu e debutul, ci cartea care-i urmează. Mai ales dacă prima a avut succes atât în rândurile cititorilor, cât și într-ale profesioniștilor cărții. Tocmai de aceea mi se pare cu atât mai remarcabil ce reușește Mihaela Buruiană în Undeva, la marginea lucrurilor: un text fără cusur, o poveste care curge de parcă ar fi fost scrisă dintr-o bucată, un subiect care arde mocnit în fiecare dintre noi, o construcție narativă și-un stil impecabile, o protagonistă antieroină, pe care ai vrea totuși s-o îmbrățișezi, însoțită de personaje credibile, care au, ca-n viață, multe nuanțe, în funcție de unghiul din care le privești, și-o rază de senin.