Versuri de Ion Minulescu

Ion Minulescu (1881-1944), poet și prozator, a fost un reprezentant de seamă al Simbolismului românesc. Director al Teatrului Național din București (1926) și al artelor în Ministerul Artelor și Cultelor, din 1922 până în 1940, acesta a semnat volume de poezii – Romanțe pentru mai târziu, De vorbă cu mine însumi, Nu sunt ce par a fi…, proză fantastică – Măști de bronz și lampioane de porțelan, Cetiți-le noaptea, romane – Roșu, galben și albastru și piese de teatru – Pleacă berzele, Manechinul sentimental.

„Dacă Bacovia se pune în scenă pentru a se exprima, Ion Minulescu joacă teatru pentru a se disimula. La el, estetismul caracteristic simboliștilor pare așa de evident încât nu mai trebuie dovedit. Toată poezia minulesciană constă în ceremonialul pe care-l propune, în afectare și grandilocvență, în bufoneria pură. Ea este cel dintâi exemplu limpede de poezie a poeziei din literatura română. Valoarea vine nu din „sinceritatea” limbajului, ci din disproporția pe care poetul o cultivă între ceea ce are de spus și felul în care spune.

La drept vorbind, Minulescu nu spune nimic (sub acest raport, emoțiile lui sunt de o banalitate desăvârșită); și atunci se preface că spune. Indiferent de temă – totul este simulat: iubirea, tristețea, nostalgia metafizică. Poetul este un simulant, dar unul plin de talent, în stare să joace orice rol, inclusiv pe al său propriu.”

— Nicolae Manolescu