Zmeoaica si margelele

Nu sunt o cititoare de povesti si nici nu am scris vreodata povesti. Dar nu-mi amintesc, ca pana la varsta de 8 ani, sa fi adormit vreodata fara ca o bunica sa-mi fi spus o poveste, chiar daca mi-o mai spusese de zeci de ori. Si, iata-ma acum, o octogenara, citind o carte de povesti si regasind fetita de 8 ani inchipuindu-se o printesa, indragostita de voinicul curajos, batand din palme, cand vrajitoarea cea rea sau boierul hapsan isi primeau pedeapsa, iar sateanul harnic si cinstit era rasplatit de o faptura aparuta nu se stie de unde, ca sa faca dreptate.

Personajele, limbajul, ritmul molcom si parfumul unui loc si timp al basmului, se lupta ca Fat-Frumos cu zmeul, ca sa-si recupereze un loc in peisajul invadat de literatura stiintifico-fantastica cu aventuri terifiante, cu roboti, cu aliens, cu zombie, cu istorii apocaliptice care ne fac copiii tot mai interesati de chipul inspaimantator al realitatii, pana ajung sa si-l doreasca. Copiilor continua sa le placa basmele cu Feti-Frumosi si Ilene Cosanzene. Nu cred ca omului viitor i-ar strica sa-si imagineze ca o zana buna, sau o fata din Dafin poate oricand sa-i iasa in cale.

Ca un balaur poate sa planga si sa rada, fascinat de pestii cantatori?! Sa-i multumim autoarei Irene POSTOLACHE care si-a pastrat sufletul de copil nealterat, vrand prin frumusetea inchipuirii sa infrumuseteze si chipul realitatii... doar se spune - o stie toata lumea - ca realitatea imita fictiunea.

— Nora Iuga