Criticii de film s-au pronunţat deja asupra felului în care ecranizarea după bestseller-ul „Manhattan Nocturne” ţine pasul cu cartea lui Colin Harrison, apărută în 1996 şi aclamată ca una dintre cele mai bune ale deceniului. Este rândul spectatorilor să dea verdictul şi poate acesta este cel puţin la fel de important.
Manhattan Night este o poveste a marilor denaturări ale mai multor planuri fundamentale ale existenţei eroului principal, ziaristul de investigaţie şi editorialistul Porter Wren. Dar „mai citeşte cineva ziare?”, după cum se întreabă un personaj… Pe primul plan, cel professional, Porter este perplex în faţa vremurilor: „Scriu pentru un cotidian, deci sunt o specie pe cale de dispariţie. Îmi plăcea să cred că poveştile mele pot face diferenţa, dar acum nu mai sper decât să-mi pot hrăni familia”. Tulburat de competiţia tehnologiei, Porter aleargă spre dramele care să facă publicul să cumpere ziarul: „Vând oraşul locuitorilor lui”. În acelaşi context, deviată (şi deviantă) este şi apartenenţa presei la miliardari sau corporaţii. Magnatul Hobbs, interpretat cu admirabila-i „morgă” respingătoare de Steven Berkoff, conduce ziarul total pe dinafara subiectului, dar în mod absolutist: „Te pot concedia în răstimpul în care îmi leg şireturile” este fraza la ordinea zilei. Aşa apare ploconeala în faţa puternicilor zilei, a banilor şi influenţei lor, din partea celei supranumite „a patra putere în stat”. Şi de aici porneşte cea mai gravă deviere: Hobbs îi cere lui Porter (în modul cel mai violent!) să gonească înnebunit după o înregistrare care a surprins un adevăr, doar pentru ca acesta să rămână… îngropat!
Nu în ultimul rând, o altă mare deviere este cea din frumoasa, până la un punct, căsnicie a lui Porter. Când intervin seducătoarea Caroline şi povestea ei nebună despre propriul mariaj cu un regizor nu tocmai „dus la biserică” şi misterul femeii dublat de cel al morţii bărbatului ei, Porter ajunge să cumpere liniştea propriei familii cu dosirea unui adevăr pe care în mod normal, ca profesionist, ar fi trebuit să-l strige de pe acoperişuri: cel al unei crime.
În jacheta lui cam ponosită de investigator de presă, Porter Wren (un Adrien Brody care pune la suflet, în interpretarea caracteristică, dramele străzii şi adevărurile altora) se ciocneşte frontal cu toate principiile care îi guvernaseră viaţa până atunci. Pierde prin transformare, câştigă prin renunţare.
