André Malraux – Condiția umană, trad. Irina Eliade, ed. RAO, 2006
Cartea poate fi cumparata cu reducere si transport gratuit, de aici.
Condiția umană este primul roman pe care l-am citit, scris de André Malraux. Volumul, care este ultima carte din trilogia asiatică, primele fiind Cuceritorii (1928) și Calea regală (1930), a câștigat premiul Goncourt în 1933. Da, v-ați prins, am citit-o fără să le fi citit pe cele două, dar mi-a părut o carte de sine stătătoare, deci nu am avut probleme în înțelegerea ei. Auzisem despre ea de mai mult timp, dar nu știam că face parte dintr-o trilogie.
Ce pot să vă spun este că m-a impresionat mai mult latura umană a personajelor prinse în conflictul dintre armata Goumindangului și comuniști, decât luptele în sine. Deoarece personajele, puține la număr, par mai interesante văzute din perspectiva psihologică, așa cum le prezintă autorul, în plan secund. Evident că și revoltele care au loc între forțele armate și grupurile comuniste – care pun la cale mișcarea muncitorească pentru a ajuta armatele revoluționare –, sunt destul de emoționante, prin prisma faptului că, uneori, oricât de bună ar fi cauza ta și oricât de mulți oameni ai putea ajuta, într-un final pierzi și după moartea ta, rădăcinile răului tot nu se usucă.
Este cazul tinerilor care se angajează în organizarea acestor revolte din Shanghai, în martie, 1927. Kyo, Katov sau Cen sunt câțiva din tinerii care vor să schimbe ceva, dar folosindu-se tot de violență și crime. Și chiar dacă mișcarea, ce se întinde la nivel de oraș, pare să aibă câștig de cauză, încet, încet, sprijinul dispare, iar muncitorii încep să renunțe să mai creadă în această cauză. Generalul Jiang Jieshi începe să câștige teren, iar răzbunarea armatei lui îi nimicește pe cei implicați.
Kyo se luptă cu propriile probleme interioare, care sunt legate mult și de viața de familie, de relația cu soția și cu tatăl său; Katov, ajuns un singuratic, suferise în lagăr înainte și acum era pregătit pentru orice; Cen are un destin și mai tragic, iar prima crimă pe care o comite îl duce și mai mult spre prăpastia dinainte hărăzită; baronul Clappique ajuns sărac, se amăgește singur căutând consolare în poveștile narate prostituatelor; directorul Consorțiului Franco-Asiatic, domnul Ferral, pare încătușat în propria angoasă legată de neputința de a iubi: „În timp ce mergea cu automobilul, Ferral ajunse la concluzia că raporturile lui cu femeile fuseseră întotdeauna aceleași: absurde. Poate că iubise într-adevăr cîndva… Demult… Ce psiholog, beat criță, găsise de cuviință să boteze „dragoste” acel sentiment care acum îi otrăvea viața? Dragostea era o exaltare, o obsesie.” (p. 254). Aceste personaje se luptă, zi de zi, cu propriile prăpastii ce se adâncesc tot mai mult deoarece, după cum am observat, nu revoltele sîngeroase determină aceste suferințe, ci rănile proprii care par că nu se mai vindecă niciodată.
Aceste răni îi duc pe unii la pieire, dar pentru câțiva mai există speranță, dacă aleg să o vadă.
„Toți suferă, gîndi, toți suferă fiindcă gîndesc. În adîncul ființei noastre, spiritul nu concepe omul decît în eternitate, în vreme ce contemplarea vieții omenești nu poate fi decît o sursă de angoasă. Cîte dureri, împrăștiate în această lumină, ar pieri, dacă ar dispărea angoasa…
Descătușat de tot ce îl legase, chiar și de conștiința de a fi om, Gisors mîngîia pipa de opiu, contemplînd forfota orașului. Zeci și zeci de oameni necunoscuți mergeau spre moarte în bătaia acelui soare orbitor și în fiecare dintre ei se cuibărise un microb ucigător.” (p. 374)
Închei cu acest citat trist, pentru că relevă atât tema cărții, cât și sentimentul angoasant ce ne macină pe mulți dintre noi.
Emilia Zăinel
