Belzhar, de Meg Wolitzer

„The Wooden Barn”, tabăra din Vermont care adăposteşte „adolescenţi extrem de fragili emoţional şi foarte inteligenţi”, este scena perfectă pentru a imagina lumea numită Belzhar. Aici îşi găseşte adăpost Jamaica „Jam” Gallahue, care va povesti tot procesul prin care ea şi prietenii ei de „suferinţe adolescentine” vor trece pentru „a depăşi efectele prelungite ale unor traume” şi a-şi afla pacea interioară. Acesta este de fapt sanctuarul perfect şi pentru rezolvarea problemelor părinţilor acestor tineri, care, asemeni mamei lui Jam, „nu mai ştiu ce să facă cu ei”.

belzhar

Carte publicata in 2014 la Editura Trei
Numar pagini: 304
ISBN: 978-606-719-131-8

Tinerii tulburaţi intră „pe mâna” Doamnei Quenell, o profesoară în pragul pensionării care îşi permite să fie foarte selectivă atunci când îşi alege elevii pentru preţiosul ei curs de engleză. Alături de Jam apar aici un căpitan de echipă, o dansatoare afro-americană, un băiat de fermier şi o adolescentă în scaun cu rotile. Cursurile se concentrează pe opera unui singur autor, de data aceasta Doamna Quenell alegând poezia Sylviei Plath. Pe lângă asta, cursanţilor li se distribuie câte un caiet care devine obligatoriu un jurnal în care tinerii trebuie să scrie de două ori pe săptămână. Este o metodă prin care adolescenţii reuşesc să se întoarcă în timp înaintea momentelor traumatice care i-au marcat. „Am ajuns aici din pricina unui băiat. Se numea Reeve Maxfield, l-am iubit şi apoi a murit”, mărturiseşte Jam, lăsând să se înţeleagă că este vorba despre mult mai mult de atât. De altfel, acesta este şi punctul în care autoarea „se foloseşte” de povestire pentru a pune accent pe felul în care orice traumă este mult mai complexă decât pare, mai ales când este provocată de iubirile tinereţii şi de impactul îndelungat al melancoliei direcţionate greşit.

Spaţiul ideal din jurnale care le deschide tinerilor calea spre vindecare poartă numele de cod Belzhar (omagiu adus poeziei „The Bell Jar”). De asemeni, profesoara îi îndeamnă pe membrii clasei ei „să aibă grijă unii de ceilalţi”. Per ansamblu, în plan colectiv, toţi se tem de ziua în care filele caietelor se vor termina. La nivel personal, fiecare devine inspirat în a reconstitui vechile plăceri ale vieţii sale dinainte de momentele dramatice care l-au adus la „The Wooden Barn”. Incredibil pentru o generaţie care a uitat de plăcerea cititului, dar adevărat pentru tinerii care trebuie să se vindece de propriii demoni interiori prin scris, salvarea vine exact pe aceste căi, pentru că, nu-i aşa, după cum concluzionează Jam, „cuvintele contează”.