Câmpul cu iarbă neagră, de Belinda Bauer

A face dintr-un copil personaj principal al unei cărţi care se află la capătul celălalt al basmului este o întreprindere în care mulţi scriitori au eşuat. Nu şi Belinda Bauer, care spune în Câmpul cu iarbă neagră povestea macabră, densă, simbolică şi dramatică a băiatului de 12 ani Steven şi a criminalului violator Arnold Avery, care cu 18 ani în urmă îi ucisese unchiul, pe Billy, atunci în vârstă de 11 ani. Locul în care fusese îngropat cadavrul a rămas necunoscut mult timp…

Steven este mai mult decât înduioşător în tentativa lui de a demonstra că este mai bun decât cred cei din jur. Cu atât mai mult cu cât luptă împotriva tuturor neputinţelor copilăriei, de la lipsa forţei fizice la efectele pe care o moarte violentă, îngrozitoare, le poate avea asupra unei familii în care cei rămaşi în viaţă păstrează sechele definitive. „Bunica lui Steven a fost la început Gloria Manners, apoi soţia lui Ron Peters, apoi mama lui Billy. Apoi, pentru mult timp, a fost doar sărmana doamnă Peters, ceea ce a şi rămas undeva în străfunduri, pentru că nimic nu poate schimba asta, nici nepoţii ei”. Bătrâna acrită de durere stă în faţa ferestrei încă aşteptându-şi băiatul şi între timp răstindu-se la mama lui Steven, adulta ei fiică Lettie. Tată nu există pentru băiat… e plecat de mult şi a fost înlocuit de o serie de „unchi”.

Dormitorul lui Billy este şi azi un altar. Dezolarea de acasă este completată de teroarea de la şcoală, unde Steven este mai mereu agresat şi luat peste picior pentru că nu-şi doreşte altceva decât să afle unde este îngropat cadavrul lui Billy. Şi face asta inclusiv adresându-se în scris făptaşului. Aşa începe o corespondenţă cinică şi amară, din care copilul încearcă să determine piesele care, puse laolaltă, să-l ducă spre adevăr. În momentul în care îşi dă seama că cel cu care corespondează este un copil, Avery devine de-a dreptul monstros, din nou; manipulează o întreagă familie, se joacă cu minţile celor pe care i-a distrus, îi ţine prizonieri ai hidoşeniei lui interioare, îi duce până acolo încât fac parte din planul său de evadare.

Impactul lecturii este aproape visceral – nu este o carte uşor de citit, deşi se citeşte atât de lesne graţie frazării concise. Proza este curată ca lacrima, dezgolită de artificii care ar abate atenţia de la dramatismul derulării evenimentelor; descrierile sunt eficace, metafora cruzimii falselor speranţe bine articulată, vizibilă, pregnantă. Este aceasta o carte a triumfului inocenţei? Poate…