Buzura la Berinta. Locul de unde n-a plecat niciodata - Dana Buzura-Gagniuc

Cand mi-e dor de mine, cand sunt golita de ganduri, de idei, fug desculta la Buzura, ca si cum m-as ascunde la pieptul mamei, ca si cum m-as legana in poala Mamii Bune, ca si cum as sta zgribulita si fericita in ploaie sub nucul de-acasa, din Berinta. E doza de-acasa pe care mi-o iau din textele lui, cu care simt o forma de complicitate, ca si cum am vorbi intr-un cod al nostru despre oameni si despre locuri ale caror inceputuri doar noi le stim. E egoist, poate caraghios, dar imi face bine.

Pentru mine a fost unchiu' Augustin, fratele mai mare al mamei, cel care venea, din cand in cand, acasa, in Berinta, si pe care Mama Buna, maruntica si iute, incerca sa-l cuprinda cu manutele ei aspre si noduroase de parca voia sa-l inabuse, sa-l acopere cu totul. Dragu' maaamii! - si i se lumina toata faptura aceea palida si osoasa, din care te izbeau doar ochii scanteietor de negri si atat de adanci.

Atunci, toata scena mi se parea nu-stiu-cum..., aproape obisnuita. Acum, o vad asa cum era de fapt: de-o duiosie suprema.

— Dana Buzura-Gagniuc