Dupa plans

La marginea lumii și a conștiinței, sfâșiat între dependență, memorie și supraviețuire, un bărbat încearcă să se reconstruiască din ruinele propriei vieți. Cu o scriitură hipnotică și brutal de sinceră, După plâns este un roman despre cădere, prietenie, singurătate și fragila posibilitate a salvării. O carte care nu doar se citește, ci se trăiește.

Pas cu pas, trecând de la relatarea aparent anodină a „mișcărilor zilnice” la fluxuri teoretizante la fel de aparent rebarbative, de la un registru stilistic tensionat la solemnizări (auto)ironice în cheie joyceană sau făcându-ne să ne gândim când la Blecher, când la Burroughs, când la Selby Jr., când la Welsh sau la Venedikt Erofeev, cu un umor pe alocuri irezistibil (dar nu neapărat senin: „Nimic nu seamănă mai mult cu umorul decât tragedia pe care o trăiesc eu”), suntem conduși „la limita lucrurilor și la capătul lumii”. Plânsul, câștigat în urma unei experiențe infernale, poate fi înțeles - chiar dacă naratorul nu insistă - și ca un dar al lacrimilor, ca „fericire” izbăvitoare („Fericiți cei ce plâng!...”), ca reîntoarcere printre cei vii. După plâns: o carte adevărată printre mimicry-urile literare curente.

— O. Nimigean

O carte la limită, un roman. O adunătură de cuvinte așezate în propoziții și fraze oarecum corecte gramatical, după o structură aleatorie. Un poliedru cu maximul de suprafețe posibile, dar nu o sferă. Fiecare cuvânt e un nod, fiecare fațetă e o frază. Acest poliedru ar avea deci toate suprafețele formate din enunțuri, un miracol.