Estetica existentiala a lui Benjamin Fondane

Estetica existentiala, atat ca demers teoretic asupra artei in general cat si ca metoda de aplicare in cazul operelor, este o deductie care a pornit de la Falsul tratat de estetica publicat de Benjamin Fondane in 1938. Totusi nu a mai fost formulata pana acum, prin urmare acest concept reprezinta inovatia si originalitatea lucrarii de fata. Astfel, ea nu este o simpla recuperare ca filosof al artei, de altfel singulara pana acum, a lui Fondane in cultura romana, ci este o argumentare a unei surprinzatoare actualitati a gandirii sale.

Este in discutie o reevaluare a dimensiunii artei in existenta umana dar si a conditiei artistului intr-o umanitate aflata in criza inca din secolul trecut. Mergand spre cauzele cele mai adanci ale acestei situatii, Fondane identifica, si nu este singurul care o face, o criza a rationalitatii (noncontradictorii) care devine tiranica intrucat anuleaza, cu consecinte nefaste, o parte din realitatea fiintei umane.

El foloseste expresia pierdere de realitate, criza de realitate pentru tirania ratiunii non-contradictorii si densificare de realitate ce ii revine artei, conform unui principiu existential al contradictiei, din perspectiva fondaniana. Contradictia este un fapt existent fundamental, se adauga realitatii rationale si presupune un X necunoscut care poate lua forme irationale dar nu pentru ca distructiv ci vital si intrucatva pentru ca inexplicabil, inexprimabil, mister, chiar Dumnezeu. Cu alte cuvinte in intelesul cel mai general posibil, vorbim despre dimensiunile spiritualitatii care, in vremea lui Fondane, ca si acum, desi neoficial pe toate drumurile, lipseste cu desavarsire in spatiul social unde domina ratiunea.