Filosofia identitatii romanesti

O abordare mai decomplexata a filosofiei romanesti, in evolutia ei istorica, mi-am dorit dintotdeauna, desiam inteles si eu, ceea ce stie oricine, ca o asemenea lucrare nu mai este posibila decat ca produs de echipa si ca trudnicie desfasurata pe parcursul mai multor decenii de eforturi conjugate. O istorie a filosofiei, ca rezultat colectiv sau, mai rar, singular, ca produs al sarguintei unui autor este, oricum, o isprava referentiala in istoria oricarei culturi, o tentatie si un semn de maturitate spirituala in evolutia oricarei comunitati. Acestea trebuie incurajate si, eventual, recunoscute ca manifestari de exceptie, care coboara demersul epistemic la fundamente, la invarianti, la elementele prime din borangicul polivalent al unei culturi.

De multa vreme filosofia nu mai este privita ca o disciplina distincta, ca nava amiral pentru toate celelalte stiinte. Filosofia a devenit un ansamblu de discipline autonome si bine articulate morala, estetica, epistemologia, filosofia culturii, filosofia istoriei legate, totusi, ombilical de trunchiul primar din care s-au desprins, asa ca poate fi abordata si secvential, prin proclamarea ca principiu ordonator al acelor discipline ce s-au declarat autonome. O istorie a esteticii sau a eticii este, in egala masura, si o istorie secventiala a filosofiei.

Tot secvential, mai poate fi abordata si tematic, prin asumarea unei idei recurente, ca perspectiva si principiu paradigmatic in organizarea unei dispuneri istoriografice. De buna seama, si abordarea identitatii romanesti, asa cum s-a coagulat in evolutia culturii romanesti, poate fi asumata ca idee si principiu ordonator si am procedat ca atare. O istorie a identitatii romanesti este, exagerand putin,si o istorie limitata, secventiala, in miniatura a filosofiei romanesti.