Hunedoreștii. O familie europeană

Pe de o parte, calitatea de român a multora dintre membrii familiei respective este consemnată direct în numeroase izvoare, iar pe de altă parte, cei mai mulți dintre protagoniști s‐au născut, au trăit, s‐au afirmat și au fost înmormântați în Transilvania ori au avut strânse legături cu Transilvania, care este o regiune istorică cu o imensă proporție etnică românească, un voievodat, un principat, o zonă distinctă, devenită ulterior parte integrantă a României. Mai mult, cariera politico‐militară a celor doi protagoniști ai familiei se împletește și cu istoria Țării Românești și a Moldovei. Mentalitatea romantică - așa cum s‐a întâmplat la toate popoarele - a integrat faptele glorioase ale personalităților românești medievale în tradiția națională, a transformat aceste personalități în eroi naționali, conferindu‐le o aură de glorie, precum și calitatea de „părinți ai patriei”.

Imnul național al României, „Deșteaptă‐te, române!”, cu versurile sale compuse la 1848 de poetul revoluționar transilvănean Andrei Mureșanu, îi evocă între acești „părinți ai patriei”, exponenți ai națiunii române, pe Mihai Viteazul, principe‐erou creștin și primul unificator al Principatelor (provenit din Valahia), pe Ștefan cel Mare, principe‐erou creștin, cu aură de sfânt încă din timpul vieții (provenit din Moldova), și pe Corvini, eroi‐creștini apărători ai creștinătății, voievozi, guvernatori și regi (proveniți din Transilvania sau cu viața desfășurată în Transilvania).

Versul sună mobilizator („Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine, / Româna națiune, ai voștri strănepoți...”) și exprimă mai degrabă idealurile și viziunile secolului romantic și național decât realitatea istorică. Cam așa s‐au petrecut lucrurile la toate popoarele europene, istoria fiind chemată să legitimeze prezentul diferitelor generații.

Istoricii au însă menirea să descifreze istoria în funcție de surse și să explice inclusiv transformarea unor personalități ale trecutului în eroi naționali sau în figuri legendare. Din moment ce domeniul de la Hunedoara, primit de Voicu ca danie Regească în 1409, din moment ce acest cel mai impozant și reprezentativ castel gotic-renascentist, cel de la Hunedoara, din moment ce locul nașterii regelui Matia (Cluj) și locul înmormântării lui Iancu (Alba Iulia) se află toate pe teritoriul României, este justificat acest interes local pentru tema noastră, interes care pornește încă din secolul al XV-lea. În plus, o mare parte din sursele - mai ales documentare - privind familia de Hunedoara se află tot în arhivele din România sau în cele străine (mai ales din Ungaria) referitoare la români.

Evident, cartea aceasta nu s-ar fi putut scrie fără cercetările laborioase ale celorlalți istorici români interesați de temă, ale istoricilor unguri, germani, austrieci și ale altora, fiindcă istoria, ca și viața, nu are limite și nu trebuie să se scrie după alt criteriu decât cel al adevărului omenește posibil. Dar, fiind viață trăită de oameni, istoriei nu-i este străin nimic din ceea ce este omenesc, prin urmare nici sentimentele și nici greșelile. Astfel că, în ciuda considerațiilor de mai sus despre etnicitate, a precauțiilor mele de istoric și a dorinței sincere de a fi și de a rămâne obiectiv, am scris această carte ca istoric român.

Nici nu aș fi putut altminteri, în condițiile în care soarta a vrut să fiu român. Să pornim, astfel, împreună, cu mintea și cu sufletul, la descifrarea aventurii prin lume a Hunedoreștilor!

— Ioan-Aurel Pop