In curte la Dionis

Nuvelele lui Eliade povestesc despre insuccese prezente si succese trecute. Povestitorul nu-l urmeaza pe omul de stiinta in efortul universal al cunoasterii; ei se afla mai degraba in tabere diferite, unul in cea a invinsilor, altul in cea a invingatorilor. Naratorul cauta adevarul gasit de omul de stiinta, dar ramane suspendat in lumea sa intermediara intre sacru si profan in apropierea unei semnificatii presimtite, dar care se arata a fi pentru totdeauna inaccesibila si incomunicabila: el povesteste despre nenorocul de-a nu fi in stare sa spuna ceea ce, de fapt, stie. Naratorul este de doua ori mai nefericit decat omul de stiinta. Imaginea lui nocturna este fictionalizarea indoielilor omului de stiinta, precum si ale spaimelor creatiei, este imaginea omenescului sfasiat de pe chipul senin al omului de stiinta.

— Sorin Alexandrescu

Ar fi multe de spus in legatura cu aceasta concentrare, aproape exclusiva, asupra prozei fantastice. In Jurnal, ca si in cateva texte, am comentat ceea ce as indrazni sa numesc conceptia mea despre literatura fantastica. Si care se deosebeste, bunaoara, de cea a romanticilor germani, a lui Edgar Allan Poe sau a lui J. L. Borges.

Ar fi inutil sa incerc a o rezuma aici. Destul sa amintesc ca e solidara de conceptia mea despre gandirea mistica si universurile imaginare pe care le fundeaza, universuri paralele lumii de toate zilele si care se disting in primul rand printr-o alta experienta a timpului si a spatiului. Ceea ce nu inseamna, evident, ca prozele fantastice pe care le scriu sunt inspirate de cercetarile mele de istorie comparata a religiilor, nici ca n-ar putea fi intelese decat de cititorii familiari cu asemenea studii.