Ioana

Ioana (1934), indiscutabil romanul cel mai bun al lui Holban din aceasta serie analitica. Criticii vremii evita sa foloseasca termenul de psihologism si de roman psihologic, ba chiar unul dintre ei (Octav Sulutiu) combate ideea ca Holban ar folosi in analizele sale psihologismul. Ar trebui, totusi, sa definim ce inseamna acest concept in roman si ce diferenta exista, in fond, intre un roman psihologic si un roman analitic.

Criticii francezi utilizeaza aceiasi termeni pentru a defini traditia romanului care incepe cu Adolphe si Dominique si ajunge pana la Proust si la romancierii care folosesc epica analitica si mai putin epica de observatie exterioara (romanul comportamental). In realitate, cum s-a remarcat in repetate randuri, discutia este otioasa din moment ce o minima psihologie exista in orice roman care vorbeste despre individ si conditia lui de existenta. Asa ca notiunea de psihologism, acolo unde este analiza, caractere, personaje cu o viata intima cat de cat pregnanta, este inevitabila.

Cu atat mai putin cand autorul face sistematic analiza la persoana intai si declara ca nu-l intereseaza nimic altceva in roman decat aceste repetate scufundari in zonele tulburi ale vietii interioare, acolo unde se acumuleaza si renasc fantasmele, pasiunile, obsesiile incontrolabile ale individului.

— Eugen Simion