Jacques și stăpânul său

Am scris Jacques si stapanul sau pentru placerea mea personala si, poate, cu speranta vaga ca intr-o zi va putea fi jucata intr-un teatru cehesc, sub un alt nume. In loc de semnatura, am raspandit in text (un alt joc, o alta variatiune!) cateva amintiri ale lucrarilor mele precedente: perechea Jacques si Stapanul e o evocare a celor doi prieteni din Marul de aur al dorintei eterne (Iubiri caraghioase); exista o aluzie la Viata e in alta parte si o alta la Valsul de adio. Da, erau amintiri; toata piesa era un adio adresat vietii mele de scriitor, un adio in forma de divertisment.

Valsul de adio, romanul pe care l-am terminat cam in aceeasi perioada, urma sa fie ultimul meu roman. Cu toate acestea, am trait acele timpuri fara gustul amar al unui esec personal, fiindca despartirea personala se confunda cu o alta, imensa, care ma depasea: in fata eternei nopti rusesti, am trait la Praga sfarsitul violent al culturii occidentale, asa cum fusese ea conceputa in zorii Epocii Moderne, fondata pe individ si pe ratiunea lui, pe pluralismul gandirii si pe toleranta. Am trait, intr-o tara mica occidentala, sfarsitul Occidentului.

— Milan Kundera

• Traducere din limba franceza de Petre Bokor