Luna plina

Cineva poarta un secret, il hraneste inauntrul sau de parca ar fi un animal care-l devoreaza, un cancer, celulele care se multiplica in intunericul complet din corp, in intunericul moale si umed, zguduit ritmic ca de o percutie profunda, o constiinta pe care nimeni altcineva nu o cunoaste si in care prolifereaza la fel ca tesuturile canceroase amintirile obsesive, imaginile ascunse pe care nu le poate impartasi cu nimeni, care nu-l vor parasi niciodata, care-l izoleaza de restul oamenilor. In amintirea si in privirea cuiva se afla acum imaginile de nesters ale crimei, o privire care se indreapta, chiar in acest moment, catre un loc din oras, fireasca, senina, poate, ca privirea unui oarecare.

— Antonio Munoz Molina

Luna plina […] ar putea fi doar thrillerul balzacian al unui oras ce colcaie de vieti marunte, indiferente, patetice si trancanitoare, surprinse fara menajamente, in cele mai mici amanunte. Dar Munoz Molina nu agreeaza jumatatile de masura sau bunele maniere. Ceea ce el doreste este sa scormoneasca in tenebrele sufletului, sa extirpe maruntaiele fiecaruia din personajele sale: vanzatorul de peste, inspectorul, dar si invatatoarea, medicul legist sau preotul iezuit. Cine este vinovat? Si de ce? Cui ii este rusine, si pana cand? Sa fie oare pe lume un om fara remuscari, un om care sa nu pastreze un secret mizerabil sau atroce sau meschin sau pueril, in acest oras nenorocit? Sa fie oare dorinta doar patetica? In jurul acestor intrebari inoculate neincetat sub invelisul romanului, autorul construieste povestea si fraza sa torentiala, uneori cruda, alteori pudica.

— Catherine Argand