Opera lui Tudor Arghezi

Cu multi ani in urma, am inceput o explorare plina de ardoare a marii lirice argheziene. Timp de trei ani, am strabatut-o in lung si in lat, am coborat in adancurile ei. Apoi, firul cercetarilor s-a intrerupt. Intre timp – in vara anului 1955 –, l-am intalnit pe Poet, o singura data, intr-o dimineata, la mare.

Eram inca atat de tanar, si consideram inca cu atata umilinta scrisul meu ca fiind nevrednic de a se alcatui intr-o „opera”, si de a sta macar alaturi de o opera precum aceea a Poetului, incat n-am indraznit sa-i vorbesc despre incursiunile pline de o riguroasa fervoare in universul sau imaginar. Mai tarziu, a fost prea tarziu. Pentru a-i studia opera, il vom jertfi cu buna stiinta pe Tudor Arghezi, acel om care a fost, supunand unei epohe toate cate le stim sau presupunem ca le stim despre el.

Nu vom uita, insa, ca Poetul, Artistul, Scriitorul despre care vom vorbi nu reprezinta decat faptura mitologica pe care o deducem din singura substanta „argheziana” ce ne intereseaza, aceea a cuvintelor sale scrise. A-l merita pe Arghezi inseamna a gasi acele cai spre scrisul sau, acele modalitati de exprimare, de formulare, acele valori si structuri, acele echivalente prin care sa ne putem apropia aceasta opera sau, altfel spus, prin care ea sa devina pentru noi o prezenta. „Cuvantul opera asociat aceluia de Arghezi l-ar fi facut, cu ani in urma, pe venerabilul patriarh al poeziei romane din acest secol sa profereze cateva din grelele-i ocari binecunoscute.