Povesti si patimi

După un roman de debut excelent, Păianjenul roșu, Mircea Cruceru revine cu o carte de proză scurtă, numită Povești și patimi. Poveștile pe care ni le înșiră de data asta autorul pe ghemul invizibil al unui fior narativ foarte bine stăpânit sunt câteva perle inegale între ele numai din punct de vedere al mărimii, căci din orice alt unghi le-am privi acestea se remarcă în mod egal, fiecare având momentul său de strălucire separată, dar și strălucirea unui colier întreg, care se datorează, practic, asortării impecabile a părților una cu alta.

Sunt povești dintr-un timp și spațiu aproape imemoriale, care reiau marile teme ale literaturii universale clasice, nu însă în scopul vreunei reinterpretări moderne, fie ea reușită ori trăsnită, ci mai degrabă în acela al unei traduceri a lor dintr-un limbaj care, de atâta uz, s-a tocit până la a-și pierde orice luciu într-unul nou și cu desăvârșire poetic, deși vorbim de o carte epică.

Ele au aroma și gustul acelui caimac al cafelei la ibric a cafegiului de pe vremuri, pe care niciun aparat modern nu le-ar putea imita și de care, oricât de sofisticate și în oricâte variante ar fi noile băuturi de astăzi, unui băutor de cafea veritabil i se face, la un moment dat, un dor inevitabil.

— Issabela Cotelin