Viața ca o glumă proastă

Viata ca o gluma proasta. Arta ratarii liber consimtite Din timpul serviciului militar obligatoriu si pana la retragerea voita din viata profesionala si sociala, calcam pe urmele lui Paul, protagonistul romanului de fata, urme lasate atat in propria geografie interioara, cat si in cea a apropiatilor - familie, prieteni, partenere - si a colaboratorilor. Tragem cu urechea la conversatiile sale sau ale celor din jurul lui, il insotim in calatorii, parcurgem jurnale si e-mailuri, ii scotocim in ganduri vreme de mai bine de treizeci de ani.

O reconstructie minutioasa, in fond, a unei vieti care are toate premisele pentru succes, dar care il rateaza constient si magistral. Da, sunt un iremediabil rational sentimental - sau invers, nu are nicio importanta, spune Paul, personajul central din Viata ca o gluma proasta, roman construit antitetic din livresc si oralitate frusta, tragedie si bascalie, duritate si nostalgii, substanta stiintei si substanta artei. Inchipuiti-va un cantec al lui Jacques Brel care se transforma pe nesimtite intr-un cantec al lui Georges Brassens si viceversa, iar cantecele sunt interpretate pe rand de fiecare personaj, intr-un sir de dialoguri, monologuri, schimburi de mesaje, fragmente de jurnal, condensand peste treizeci de ani de soarta colectiva si individuala: asa suna romanul lui Liviu Ornea.

Despre ratare, ar fi, poate, vorba, dar ratare e un cuvant prea ingust, sau mai curand despre prabusire, numai ca e o prabusire lucida, autoironica. La urma, nici nu stii cui sa-i dai dreptate: lui Brel sau lui Brassens? Liviu Ornea e prea inteligent ca sa impuna verdicte.

— Vlad Zografi