Clubul putregaiurilor, de Jonathan Coe

Clubul putregaiurilor, un amalgam fantastic de personaje, unele veridice, altele caricaturale, reunite în scena unei şcoli… Ce poate fi mai elocvent pentru a pune accentul pe cât de puţin înţeleg adolescenţii despre lumea din jur, mai ales dacă sunt preocupaţi doar de cabale interne sinistre, topuri de popularitate sau întâietatea orgoliilor? Este ceea ce propune Jonathan Coe în încercarea de a demonstra ca şcoala poate fi o pepinieră de tineri care intră în viaţa reală cu eşafodajul interior complet întors pe dos.

Personajele principale din Clubul putregaiurilor sunt, aşadar, elevi la o unitate de învăţământ din Birmingham, care este deopotrivă egalitaristă (nu se plătesc indemnizaţii de către părinţi) şi elitistă (se intră cu examen). De aici componenţa pestriţă a masei de tineri care studiază aici şi, fireşte competiţia acerbă. „Meritocraţia” înseamnă că atunci când unul dintre starurile sportive ale şcolii câştigă rolul principal într-o piesă, rivalul său refuză să ia parte la proiect. Tensiunea este omniprezentă, la fel ca, paradoxal, o ignoranţă care nu are vreo scuză: „De ce e Berlinul divizat?”, „De ce este numită afacerea Watergate astfel?”, „De ce este petrolul atât de scump?”, „De ce omoară IRA în stânga şi în dreapta?” sunt doar câteva dintre întrebările curente, rămase retorice, pe care şi le mai pun uneori între ei aceşti adolescenţi. Din păcate pentru ei, ne aflăm în anii 1970 şi scena lumii occidentale nu este tocmai simplă, iar „inocenţa” aceasta nu va ajuta ziua de mâine cu nimic. O dovedeşte faptul că bombardarea tavernelor din Birmingham, în 1974, i-a afectat direct familia tânărului personaj central Ben Trotter, dar fără vreun efect ulterior şi departe de învăţarea vreunei lecţii. Mai mult, familia lui Ben are o întâlnire marcantă cu un cuplu de evrei supravieţuitori ai celui de-Al Doilea Război Mondial, dar amintirile lor amare şi pline de învăţăminte rămân pentru adolescent… ca la început, abstracte, distante, ale altora.

Conversaţii facile, colegi limitaţi doar la instincte primare, preocupări doar până „la vârful nasului”, părinţi la fel de debusolaţi, caricaturizaţi la rândul lor, cum ar fi Sam Chase, tatăl unui elev, care nu are altceva în minte decât să-şi lărească vocabularul cu termeni fantastici, pentru a-şi scoate nevasta de sub vraja profesorului de Arte.

Temele pe care le abordează cartea sunt fluide şi îşi urmează una alteia exact ca dinamica vieţii acelor adolescenţi care nu pun preţ pe nimic, nu încearcă să priceapă sau să descopere nimic, nu vor nimic altceva decât să sfideze orice autoritate, cu orice ocazie, în orice mod. Se pregătesc să ia lumea în stăpânire fără să aibă habar de mecanisme care de multe ori ajung să-i strivească mai târziu. Acesta este mesajul amar din spatele tonului şugubăţ la suprafaţă al unei cărţi despre adolescenţi pe care nu ar fi rău s-o parcurgă cât mai mulţi părinţi.