- Carte apărută cu sprijinul Fundaţiei Alexandrion
- Proiect editorial co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional
- Lansarea va avea loc vineri, 9 octombrie, ora 16.00 la Hanul lui Manuc,
- în Salonul Voievodal, Str. Franceză nr. 62-64, Bucureşti, Sector 3
- Invitaţi: Gabriel Andreescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bogdan Creţu, Lucia Hossu-Longin, Angela Martin, Mircea Martin, Dan Necşulea, Cornel Nistorescu, Dumitru Radu Popescu, Nawaf Salameh, Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Răzvan Teodorescu
- Amfitrion: Aura Christi
- Partener: Fundaţia Alexandrion
- Parteneri media: APTR, librariapentrutoti.ro, agentiadecarte.ro, Cultura, Fundația Dignitas,
Radio România, Asociaţia Revistelor, Publicaţiilor şi Editurilor (ARPE), Fundaţia Culturală Ideea Europeană, www.bookuria.info, Book-Land.ro
Nicolae Breban, Jocul şi fuga
În acest roman inedit, romancierul Nicolae Breban analizează cele două dictaturi, puse faţă în faţă: dictatura comunistă şi cea legionară. În această amplă epopee – Jocul şi fuga – lectorul se confruntă cu o realitate dramatică, o realitate abisală, având privilegiul să citească un fals roman poliţist, un mare roman politic, scris parcă în continuarea Buneivestiri şi a unui alt roman de anvergură, publicat acum câţiva ani şi dedicat aceleiaşi teme – stalinismul – Singura cale. E un veritabil spectacol stilistic, literar, uman, de o densitate admirabilă, pus în scenă pentru a apropia lectorul de anii sălbatici, în care România s-a aflat sub ocupaţia Imperiului Sovietic. Un roman care abordează Mitul Politic, Mitul Puterii, Mitul Locului. Scris de o mână care instinctiv ştie totul despre omul din om, la mijloc e istoria unei organizaţii, construite în joacă de nişte puşti genialoizi, care încearcă să preia de la singura mişcare autohtonă ideologia vehiculată în perioada interbelică până să se ajungă la partea inacceptabilă, adică cea criminală, şi fac eforturi s-o pună în pagină într-un regim sălbatic, într-o seamă de condiţii istorice şi sociale, în care omul este considerat abuziv, ca să nu zicem monstruos, altceva decât este:
„Nu, dragă şi stimată, scumpă Doamnă a noastră. Noi, aici, suntem total contra acestui tip de a rezolva problemele. În trecut şi azi; nu mă feresc să o spun. Deşi crima, crima politică, cea comisă zgomotos în numele unui ideal, şi-a lăsat amprenta de sânge peste tot secolul nostru european. Cine, în viitor, va da socoteală? Cine va putea explica, cu adevărat, ce şi de ce s-a întâmplat aşa şi nu altminteri? De ce, oare, crima, crima aceasta ideatică, de care vorbesc, a devenit atât de necesară? De atractivă? De eficientă, la urma urmei?! În revoluţiile din care abia am ieşit sau în care abia intrăm. De voie, de nevoie. Nu mai înţeleg nimic, pentru că la cei mai mulţi este clar doar de nevoie; ei bine, aceştia, împinşi de la spate, îmbrânciţi, loviţi fără reţinere, cu acea poftă a sălbăticiei în acţiune, cum spunea cineva, ei bine, noi, atunci, loviţi, împinşi, începem pur şi simplu să… zbierăm. Să strigăm, să fluturăm steaguri, lozinci; uneori, cu un fel de entuziasm de care se miră chiar şi cei care ne împing de la spate. Care ne numără ca pe oi şi, ca lupii, sar din când în când şi prind pe câte unul dintre noi şi îl târăsc afară din ţarc. Şi el dispare pentru luni, pentru ani buni, îngroşând acea armată subterană, despre care mi-a povestit cineva, de curând, prieten cu unul dintre directorii penitenciarelor din provincie, lucruri nemaipomenite. Unice. Bucuria cuiva de a avea sub mână, cum susţinea cel de care vorbesc, o fiinţă umană, care, zicea tot el – reiau exact vorbele lui – până la acea dată, adică până când noi l-am aruncat acolo, unde îi este locul, gândea ca noi toţi ceilalţi şi făcea un mare caz de logica, de demnitatea sa, de familie şi istorie. Ba chiar şi de naţiune. Auzi?… Păduchele!” (Nicolae Breban)
