Femei care iubesc prea mult, de Robin Norwood

„Prea multă dragoste ucide la fel de sigur ca lipsa ei”… Ne poate veni în minte ce cânta Freddie Mercury după lectura cărţii „Femei care iubesc prea mult”. Cine sunt ele? Cele care întotdeauna caută dragostea la parteneri care nu sunt disponibili. Şi asta nu neapărat pentru că sunt însuraţi, ci pentru că sunt alcoolici, narcisişti, reci, instabili sau nepricepuţi la a închega relaţii viabile.

Femei-care-iubesc-prea-mult

Carte publicata in 2014 la Editura Litera
Numar pagini: 368
ISBN: 978-606-686-579-1

Norwood, psiholog de meserie, punctează faptul că există un tip de femei care nu renunţă la bărbaţi ce nu le vor face niciodată fericite. Aşadar, într-un singur tip de relaţie de cuplu, dacă se poate numi aşa, avem deopotrivă şi prea multă dragoste, şi deloc. Motivele pentru acest comportament feminin par simple: nu învaţă greşelile trecutului, mai exact „nu ies” dintr-un clişeu cu care s-au învăţat.

Caută încontinuu dragostea care le-a lipsit în copilărie (incredibil, dar, se pare, adevărat, psihologii ne anunţă periodic că mai toate nenorocirile şi comportamentele deviante pe care le manifestă unii dintre noi ca adulţi îşi au rădăcinile în copilăria care ne urmăreşte toată viaţa!). Mai exact, femeile obsedate de bărbaţi care le fac nefericite întruchipează într-un fel proverbul „dacă nu-ţi iese din prima, încearcă din nou şi din nou”. Şi ele tot încearcă să-l schimbe pe acel bărbat, să-i motiveze lipsa de sentimente sau alte tare de comportament, să-l scuze, să-i compenseze oarece nefericiri trecute cu veşnica ei disponibilitate. Apoi, mai există şi alte motive pentru rămânerea în aceste „combinaţii” nefaste: dependenţa financiară, copiii, judecata din partea societăţii sau posibile calcule de carieră profesională.

În profunzime se adaugă şi gânduri ca „iubirea este pentru totdeauna”, „este oribil să fii singur”, „nu trebuie să răneşti pe nimeni”, „trebuie să fii alături de bărbatul tău”, „nu voi găsi niciodată pe altcineva” şi altele asemenea. Pe scurt, neîncredere în propria persoană (copilăria plină de complexe, fireşte). „Ceea ce m-a impresionat întotdeauna în aceste cazuri este intensitatea acestor obsesii şi inabilitatea acestor femei de a înţelege ce cauzează aceste simptome. Şedinţele de terapie erau pline de discuţii despre partenerii lor până la punctul în care deveneam invizibilă. Erau atât de preocupate de aceşti bărbaţi, încât păreau ele însele absente din încăpere. Iar cele mai interesante cazuri care au venit la mine au fost două femei care respinseseră bărbaţi decenţi pentru că îi considerau plictisitori. Deşi aceştia erau disponibili, interesaţi şi capabili, nu se potriveau reperelor experienţelor lor anterioare nefericite. Din multe puncte de vedere, aceste femei păreau oarbe şi la ele însele, şi la bărbaţii care le obsedau”.