“Marele Gatsby”, de F. Scott Fitzgerald

Francis Scott Key Fitzgerald şi-a pus oglinda în faţă şi a dat literaturii universale cartea unui fel de a pierde totul când ai totul. „Marele Gatsby” a fost întoarsă pe toate feţele, ecranizată, supusă criticii care s-a plecat în faţa ei, a fost mereu considerată lecţia decadenţei.

Carte publicata in 2013 la Humanitas Fiction
Colectia Seria de autor F. Scott Fitzgerald
Traducator: Mircea Ivanescu, Radu Paraschivescu
Tip coperta: Brosata
Format: 130×200
Numar pagini: 224
ISBN: 978-973-689-631-6

Poate unul dintre cele mai interesante „personaje” din galeria care a făcut din carte un reper al literaturii universale este… naratorul Nick Carraway, cel care povesteşte „detaşat”, dar este capabil de a manifesta „milă şi dezgust” atunci când îi descrie pe noii şi vechii bogaţi din East Egg.

Toată cartea poartă amprenta eforturilor lui Fitzgerald de a reuşi într-o lume a afaceriştilor care au izbutit pe cont propriu. Asta era lumea în care crescuse, cea a strălucirii care uneori ascundea metode veroase de a face avere, în care mai toţi aveau „un trecut” pe care îl făceau pierdut în petreceri fastuoase şi zgomotoase menite să ascundă în spatele reflectoarelor umbrele din viaţa personală. Aşadar, Fitzgerald însuşi încerca să se demonstreze într-o societate pe care o percepea ca fiind butaforică, care nu avea nicio legătură cu valoarea perenă şi care totuşi cerea imperios poziţionarea socială fără de care nu puteai fi membru al Clubului X, nu-i aşa?

Ca mare scriitor, Fitzgerald a creionat magistral simplitatea vestului personificată în modestul Carraway, care povesteşte şi observă din perspectiva onestităţii, şi opulenţa întruchipată de Gatsby, şi el un observator, dar care abordează viaţa şi relaţiile sociale pliat pe estul sofisticat care îl corupe pe acest naiv obsedat de dragoste. „Toţi ăştia sunt o adunătură putredă”, îi spune Carraway unui Gatsby care, orbit de iubire, nu vrea altceva decât să fie ca ei pentru a fi iubit de o fetişcană.

În viaţa reală, această eternă luptă internă cu dispreţul pe care i-l provoca propria nevoie de a accede într-o lume pe care o evalua exact aşa cum era – decadentă şi ipocrită – l-au dus pe Fitzgerald la alcoolism şi sinucidere. De altfel, paralela cu realitatea transpare din toată naraţiunea: diperarea de a acumula avere pentru a câştiga afecţiunea unei femei a însemnat pentru Fitzgerald comenzi de a scrie mesaje publicitare, iar pentru Gatsby lagătura cu criminalitatea organizată. Aşadar, se poate concluziona că Fitzgerald vedea ceea ce făcea pentru bani ca pe o crimă; şi totuşi continua s-o facă.

În „Marele Gatsby”, „mare” rămâne doar Carraway, care are puterea de a se întoarce la vestul simplu, la ceea ce este inocent, confortabil şi familiar, la o lume în care o calitate de membru de club nu înseamnă nimic. Cât despre Gatsby, „adevărul este că Jay Gatsby din West Egg, Long Island, a răsărit dintr-o imagine platonică despre el însuşi. Sărăcanul din Dakota a inventat exact personajul pe care îl poate proiecta în propria minte un băiat de 17 ani şi a rămas fidel invenţiei până la sfârşit”.