„Meseria de a trăi. Jurnal 1935-1950”, de Cesare Pavese

Cu un destin dramatic şi spectaculos, Cesare Pavese vine cu Jurnalul din ultimii săi ani de viaţă cum vii cu un testament. Cartea nu conţine nimic din viaţa sub ocupaţia germană (autorul a fost exilat în Calabria pentru „activităţi antifasciste”), nici descrieri ale autorilor celebri cu care a lucrat (Pavese a publicat unii dintre cei mai renumiţi scriitori britanici şi americani în calitate de editor), nici măcar o privire asupra nefericitei lui vieţi amoroase. Nu. Cele peste 300 de pagini ale Jurnalului sunt bornele relaţiei lui Pavese cu propria artă, ale adaptării omului la destinul artistului, ale încercărilor de a „împăca” scriitorul cu realitatea.

An aparitie: 2015
Editura: ALL
Format: 20.5×14
Gen: Biografii Memorii Jurnale
Nr. pagini: 495
ISBN: 9789737249531

Poate de aceea se şi numeşte „meseria” acest volum care trimite cu gândul la faptul că arta este un meşteşug care presupune în primul rând o îndemânare. A trăi este ceva ce trebuie aşadar învăţat, apoi susţinut cu efort. Eşecul şi umilinţa nu sunt niciodată prea departe, iar sinuciderea, la care în final va şi recurge Pavese în 1950, este omniprezentă, reliefată ca o posibilitate de a prelua controlul asupra propriei vieţi scăpate de sub control: „Şi cine ştie dacă un sinucigaş optimist nu se va întoarce la lume într-o bună zi?”, se întreabă autorul.

Este foarte posibil ca Pavese să fi reflectat în lucrările sale efectele unei copilării dramatice – cel mai mic supravieţuitor din mai mulţi fraţi, rămas orfan de tată, scriitorul de mai târziu avea să facă faţă unei mame autoritare, care impunea o disciplină de fier. Ulterior, scrierile lui Pavese sunt pline de acest laitmotiv al căutării companionului în care să se reflecte, inclusiv angajându-se politic în căutarea unui grup, apoi al renunţării amare: „Povestirile mele sunt cele ale unui ins ce contemplă evenimente care îl depăşesc”.

Aceasta este mărturisirea unui scriitor care a trăit multe: în anii 1920 întâlnea la şcoală profesori care aveau să devină antifascişti proeminenţi; la Universitate a fost văzut ca un simpatizant al stângii, iar traducerile sale din autori americani au fost percepute ca o ameninţare la adresa regimului; moartea mamei sale l-a obligat să trăiască în aceeaşi casă cu mai multe rude, pe care le trata cu bruscheţe, comportându-se ca un outsider; pentru a-şi plăti întreţinerea, a devenit profesor cu preţul intrării în Partidul Fascist, iar mai târziu îşi acuza rudele că l-au împins la asta (interesant este faptul că Jurnalul nu conţine nicio referire la aspectele morale ale unui asemenea gest…); relaţia cu prietena lui, Tina Pizzardo, o revoluţionară înflăcărată şi activă, avea să-i aducă percheziţia domiciliară şi exilul.

Un timid, Pavese a rămas toată viaţa atras de cei ce beneficiau de lumina socială. Aşa se explică nenumăratele episoade cu fete strălucitoare, de un erotism dubios: „Te îndrăgosteşti doar de femei foarte populare, îţi place tocmai faptul că toţi le vor şi apoi suferi pentru că vrei să fii unicul care să le aibă… parcă ceri să fii un ratat!”, scrie Pavese în Jurnalul său amărui.

Roxana Ichim