fbpx
books-express.ro
Despre noi
Incursiuni virtuale in fascinanta lume a cartilor. Colectii de recenzii si recomandari, suntem receptivi la tot ce se poarta citit. Iti multumim pentru vizita!
Libris.ro

Note despre politică, religie și societate din perspectiva dreptului public

dreptul publicRadu Carp, Dreptul public, perspectiva comparată și analiza politică. O intersecție necesară, Iași, Adenium, 2015

Profesorul Radu Carp reunește în acest volum eseuri politice publicate între anii 2012-2014. În ciuda diversității subiectelor abordate, liantul volumului îl reprezintă abordarea metodologică unitară: analiza comparativă pusă la lucru prin prisma dreptului public.

Fiind preocupat, printre altele, de relația dintre religie, societate și politică, autorul aduce în discuție o serie de clarificări referitoare la misiunea socială a bisericii și la felul în care aceasta este complementară acțiunilor statului în acest sens: „statul le recunoaște cultelor misiunea pu­blică. Cultele sunt parteneri sociali, ceea ce se traduce prin acordarea statutului de furnizori de servicii sociale extrem de variate. Mai mult, statul admite rolul cultelor în menținerea „păcii sociale”: multe conflicte sociale au putut fi evitate în România prin intervenția discretă, dar eficientă a cultelor. Să facem un exercițiu de imaginație, să ne gân­dim cum ar fi arătat România fără o implicare a cultelor în menținerea unei armonii sociale pe care, este drept, nu o observăm decât dacă lipsește. Conflictele etnice ar fi fost intense, deoarece s‑ar fi suprapus peste cele confesionale. Cultele, fie că vorbim de ortodocși, de catolici sau de neoprotestanți, au pus în plan secund conflictele lor dogmatice pentru a avea proiecte comune în sprijinul comunităților locale. Este o realitate pe care nicio asociație pro‑seculari­zare nu ar îndrăzni să o nege. Nu este firesc ca statul să in­tervină financiar și să sprijine o astfel de implicare în social? De fapt, statul nu face altceva decât să redistribuie impo­zitele pe care le plătim, pentru a susține sectoare în care se exercită misiunea publică: educație, sănătate, asistență so­cială, dar și asigurarea păcii sociale, fără de care nu ar exista stabilitatea necesară demarării sau continuării unor proiecte în folosul comunității” (p. 36). Într-adevăr, pusă în acești termeni, problema capătă o nouă consistență și merită readusă în dezbaterea publică.

În ceea ce privește secularizarea, autorul ajunge la concluzia că ideologiile de dreapta, cele creștin-democrate și conservatoare, în ciuda inițiativelor de a limita ponderea decizională a statului în diferite domenii, se poziționează de partea finanțării bisericii din fonduri publice, argumentând că biserica a fost deposedată de capitalul simbolic de care beneficia înaintea epocii moderne și trebuie sprijinită pentru a se reinventa în cadrul unei lumi extrem de diferite. Stânga în schimb, adeptă a creșterii intervenției statului în societate, ar susține principiul autofinanțării bisericii care, oricât de importantă ar fi, aparține mai degrabă trecutului decât prezentului. Lumea modernă înseamnă secularizare, progres și rațiune, nu misticisme vetuste care ne-au menținut și așa prea mult timp într-un stadiu de minorat psihologic și politic, pentru a-l parafraza pe Kant. Există însă și oameni de stânga care nu sunt partizani ai „legii de fier a secularizării”, așa cum o numește autorul, argumentând în favoarea susținerii bisericii din fonduri publice tocmai pentru a contribui la misiunea socială a acesteia și la întărirea spiritului de comunitate. Mai mult, „salarizarea preoților de către stat este un principiu fondator al României  moderne, instituit de Cuza în 1864. Statul și Biserica au semnat un pact, întărit de peste 150 de ani de practică: în schimbul cedării averilor mânăstirești, Biserica a acceptat ca statul să asigure salarizarea personalului clerical. A renunța la acest pact înseamnă a reveni la epoca premodernă și a‑i recunoaște Bisericii Ortodoxe dreptul de proprietate asupra unor suprafețe de pământ imense, ceea ce ar paraliza cu totul pentru o perioadă orice exploatare a acestora” (pp. 36-37). Statul nici nu plătește integral salariile preoților, ci doar 65%, din salarizarea aferentă cadrelor didactice din învățământul preuniversitar, „«potrivit nivelului de studii, gradului profesional obținut și vechimii în activitatea clericală deținută în cadrul cultelor din România»” (p. 37).

În continuare, autorul își îndreaptă atenția asupra regionalizării, subiect pe cât de dezbătut în ultimii ani, pe atât de confuz. Gândită atât ca posibilitate de a simplifica administrația publică, prin eliminarea județelor, dar și ca sursă de sinecuri pentru clientelele de partid, caz în care județele nu ar dispărea, iar între administrațiile locale și administrația centrală ar apărea un nou și deloc necesar nivel al administrației regionale, regionalizarea reprezintă, pe termen scurt, mai mult decât o miză „politicianistă”. Asta deoarece, începând cu 2020, România nu se va mai califica pentru finanțare prin intermediul fondului de coeziune, un instrument structural care dublează fondurie structurale propriu-zise și care poate fi accesat pentru proiecte de dezvoltare de către regiuni a căror medie de dezvoltare este de sub 90% din media UE în timp ce fondurile structurale sunt mai generoase și permit finanțarea pentru regiunile a căror medie de dezvoltare este de sub 75% din media UE. Vom pierde bani europeni, cu alte cuvinte, dacă nu vom reuși să eficientizăm regiunile de dezvoltare negociate cu UE în 1998. Până acum nu am reușit.

La final, aș menționa opțiunea federalistă a autorului în privința UE, opțiune pe care o împărtășesc, până la un anumit punct și din considerente relativ diferite. Definitivându-și forma federală, UE ar putea contracara cu mai mult succes ascensiunea electorală a partidelor populiste și de extrema dreaptă, care obțin de regulă câștig de cauză în contextul crizelor economice și sociale. Dar dincolo de acest aspect politic, deosebit de important, un stat european autentic ar putea face mult mai mult în privința sărăciei și excluziunii sociale, care în România și Bulgaria afectează peste 40% din populație. Chiar dacă, evident, decalajele de dezvoltare dintre statele membre ar persista, politicile sociale ar fi mai rapide și mai eficiente. Procesului de divergență economică antrenat de piața unică europeană i s-ar contrapune astfel un real proces de convergență politică, fapt care ar antrena noi forme de reglementare a pieței europene având costuri sociale și profesionale mai reduse. Actuala construcție confederativă a UE oferă un generos spațiu de manevră pentru interesele economice ale Germaniei sau Franței; federalizarea progresivă, departe de a fi un panaceu pentru problemele europene, ar crește măcar responsabilitatea statelor puternice față de cele mai slabe, care nu ar mai putea fi tratate cu atâta dezinvoltură drept surse permanente de materii prime, mână de lucru și know-how ieftin.

Volumul „Dreptul public, perspectiva comparată și analiza politică. O intersecție necesară” este disponibil atât în format tipărit, cât și eBook.

Cronică de Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Autor de cărți și articole în diferite volume colective și reviste de specialitate, Emanuel Copilaș este colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac.

bogdan
Total
0
Shares

Bookura-te de comentarii

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Previous Article
SF și Fantasy

Promoții Nemira: Top 50 SF și Fantasy cu 50% reducere

Next Article
Şi am privit cu toţii spre cer

Şi am privit cu toţii spre cer, de Tommy Wallach

Related Posts

Total
0
Share