O ciudăţenie a minţii mele, de Orhan Pamuk

O ciudăţenie a minţii mele Când populaţia unui oraş creşte de la trei la 13 milioane de locuitori, întregul concept urban se poate foarte uşor da peste cap. S-a întâmplat în Turcia şi câştigătorul Premiului Nobel Orhan Pamuk demonstrează că se poate să scrii încă şi mai bine după ce ai primit marea distincţie. Amintita explozie a cifrei locuitorilor i-a dat prilejul să confrunte mutaţiile majore ale peisajului citadin, migraţia masivă, felul în care noul se confruntă pe faţă cu vechiul şi vestul intră în clivaj cu estul. Suntem în Istanbul…

Mevlut Karata vine în marele oraş cu tatăl său din Anatolia. Are 12 ani, vinde iaurt şi orez; străbate în neştire străzile aglomerate şi sărăcăcioase, strigând mereu „Boo-zaa”, ca o întoarcere cu ecou în trecutul ancestral. Apoi vine nunta vărului său şi tânărul se îndrăgosteşte de sora miresei, Rayiha, căreia îi trimite scrisori de dragoste naivă timp de ani de zile, pentru că, în final, destinatara este sora acesteia. În ciuda unor „combinaţii” de familie care în primă fază li se împotrivesc şi a faptului că la întâlnirea decisivă nu vine „muza”, ci sora ei mai mare, adevărata Rayiha, cei doi reuşesc să rămână împreună. Este o nouă etapă în viaţa lui Mevlut, care trebuie să crească odată cu oraşul pentru a-şi hrăni familia în care au apărut şi două fiice. Vânzarea de iaurt nu mai acoperă necesităţile, dar căminul celor doi reuşeşte să fie o oază de fericire, chiar dacă tânărul familist are două joburi solicitante. Se simte „acceptat în Paradis din întâmplare”…

Cartea lui Pamuk creionează tragedia în spatele unei aparente bucurii. La început pare o celebrare a familiei şi a urmaşilor, dar în spatele scenei, personajele femei ba fug să se căsătorească, ba intră în mariaje aranjate; aşadar, nu sunt libere, ceea ce arată că tradiţia Turciei profunde nu ţine cont de occidentalizarea în pas alert a societăţii. „Nu suntem de vânzare”, se revoltă Rayiha la un moment dat. Într-adevăr, ipocrizia este strigată în gura mare de personajele care sunt vizate, pe de o parte, de vorbele frumoase despre moralitate şi Dumnezeu din jurămintele de căsătorie, iar pe de altă parte de socoteli stricte care se referă la bani.

Poate din cauza idealismului său, a iubirii pentru străzi şi oameni, poate din cauza onestităţii sau limitării la bucuria simplă a familiei, Mevlut „pierde trenul” îmbogăţirii care vine odată cu trecerea oraşului la stadiul de mare metropolă. Dar îl face asta un ratat din perspectiva celorlalţi? În fond, a eşuat în toate tentativele de a-şi „face” un viitor prin şcoală, afaceri, chiar contacte cu lumea politicii. Cum poate rămâne satisfăcut doar cu împlinirea prin relaţii, copii şi munca cinstită? Probabil că este un romantic incurabil: „Străzile pe care vinde Boo-zaa pe înserat şi universul din mintea lui sunt acelaşi lucru”.

O ciudăţenie a minţii mele este, fără îndoială, o poveste a acceptării darurilor pe care ţi le oferă viaţa şi, în acelaşi timp, o mare scrisoare de dragoste pentru Istanbul, unicul, inimitabilul…