Nu este nevoie nici măcar ca cititorul să fie fan Andre Agassi ca să devină limpede pentru oricine că strălucitorul și spectaculosul tenismen a fost primul din generația sa. Cel puțin așa afirmă foarte mulți experți, iar cartea „Open. O autobiografie” aruncă o lumină în plus asupra celui supranumit „lavă incandescentă”.
Fenomenul american care atrăgea atenția lumii tenisului încă din adolescență a dominat anii 1980 ai sportului alb fără să dea prea mare importanță reacțiilor pe care le-a strârnit stilul său extrovertit, felul în care se îmbrăca, în care ieșea în evidență fără efort, doar printr-o imagine care a rămas emblematică. Dacă pe alocuri acest exterior eclatant trecea în fața performanței sportive, cei care evaluau acest din urmă aspect nu au lăsat să le scape jocul puternic, compact, loviturile fulgerătoare, serviciul letal și reflexele fulgerătoare care l-au pus pe Agassi pe soclul tenisului mondial.
Open este și o mărturisire, un plonjon în era în care tenismenul a găsit un soi de echilibru precar cu ajutorul metamfetaminelor, apoi a mințit, pentru a evita suspendarea. Văzută prin lumina scandalurilor din prezent și a substanțelor folosite, „aventura” lui Agassi în lumea substanțelor interzise pare o joacă de adolescenți care fac năzbâtii noaptea, când părinții dorm…
Dar ceea ce frapează cel mai mult la această autobiografie este tonul antisport; practic, Agassi lasă cititorul să creadă că tenisul a fost pentru el o temniță din care a încercat să scape timp de trei decenii. Cei care au parcurs biografiile unor Mozart sau Paganini fac imediat legătura între tatăl lui Andre, Mike, și părinții celor doi titani ai muzicii, deciși, cu toții, să crească niște campioni cu orice preț și cu orice urmări pentru propriii copii. Ca al patrulea fiu al familiei, Andre a fost binecuvântat cu o coordonare ochi-mână de excepție, ceea ce l-a dus direct la sesiuni de antrenament de o dificultate excepțională, menite să-l transforme într-un invincibil. Așa a ajuns încă de la vârsta de 7 ani să stăpânească loviturile din unghi care ulterior i-au blocat, i-au uimit și i-au învins irevocabil pe adversari.
Academia de tenis din Florida, unde a ajuns mai târziu, este considerată tot un „lagăr de concentrare glorificat”, locul unde părinții avizi de glorie prin copii își trimiteau odraslele pentru luni, chiar ani, ca să doarmă noaptea în barăci și să învețe despre sportul alb, de la psihologie motivațională la antrenamente nesfârșite, zi după zi. Agassi nu iartă nimic, spre tulburarea cititorului care, poate, invidiază celebritățile care au ajuns în top și în presă; în spatele recordurilor nu se poate, totuși, să nu stea o muncă titanică, iar un Agassi neiertător, aproape cu dinții strânși, străfulgerează prețul succesului.
Și-ar fi dorit să fie doar fiul unui iranian oarecare și să ducă o viață fără lumina reflectoarelor? Greu de spus. „Presiunea constantă, competițiile acerbe, totala lipsă de supraveghere din partea adulților ne-a transformat, încet, în animale”, scrie Agassi despre vremea campionilor foarte tineri, în care străluceau Borg, Evert, Arias, Jaeger …
Totuși, Agassi a găsit, de la un moment dat încolo, o plăcere nebună de a juca tenis, care s-a văzut imediat în faptul că a rămas unul dintre cei trei din era Open – și singurul american – care a câștigat toate dintre titlurile de Grand Slam într-un sezon – 1999-2000.
Despre detalii ale celor două căsnicii – prima un deliciu al tabloidelor, cu Brooke Shields – citiți în autobiografia unui campion uriaș.
Comandă cartea Open. O Autobiografie, de Andre Agassi, cu reducere, de la Elefant, Libris sau Cartepedia.
