Şi am privit cu toţii spre cer, de Tommy Wallach

Ce ar face adolescenţii dacă ar şti sigur că lumea se sfârşeşte în răstimpul rămas până la marele final? Este întrebarea la care răspunde Tommy Wallach în cartea Şi am privit cu toţii spre cer. Iar răspunsul este surprinzător de simplu: pentru cei care au viaţa în faţă dar nu vor mai apuca să îmbătrânească, lumea este „dezbrăcată” de toate filosofiile şi reziduurile cu care ne încărcăm existenţa pe măsură ce înaintăm în vârstă. Ca într-o operă de Brâncuşi, totul se reduce brusc la esenţă; a trăi şi a iubi la maximum, pentru oricât timp va fi rămas!

Cartea nu-şi propune să fie un spectacol de trăiri extreme în aşteptarea unui asteroid fatal. Fundalul cu personaje care nu au nimic eroic – fiind cu atât mai umane – şi lipsa unei acţiuni care să taie răsuflarea cu de-a sila nu fac decât să amplifice senzaţia cititorului că existenţa umanităţii trebuie pusă în perspectiva eternităţii direct din datele ei esenţiale. Anita, o tânără afro-americană, pare perfectă la început. Este în controlul propriei persoane, o fire decisă şi o mare iubitoare a libertăţii personale. Anunţatul sfârşit al lumii o face să vrea să cânte şi să plângă. Aşa realizează care este adevărata libertate… Apoi îl întâlneşte pe Andy şi toată libertatea aceea primeşte accente de bravură care par fireşti. Eliza este o altă tânără care îşi caută nucleul dur în faţa iminenţei dezastrului. Poartă cu ea eticheta de „stricată” şi într-o zi decide că nu mai este cazul să lupte pentru a o dezlipi. O contopeşte cu identitatea personală, eliberându-se astfel de „cojoacele” moraliste care nu mai contează ale unei lumi care le-a inventat când nu avea ce face şi se credea eternă. Şi în cazul lui Peter „cad foile” sociale care împovărează epicentrul personal. Băiatul impecabil care la un moment dat îşi părăseşte abrupt şi nemilos iubita dă la iveală, în pragul Apocalipsei, un frate devotat şi un voluntar plin de compasiune.

Mici poveşti de dragoste adolescentină, derulate ca sub un văl de ceaţă dată fiind apropierea asteroidului ucigaş, se desfăşoară lin, ca şi cum asta ar fi cel mai normal lucru din lume şi (aproape) singurul care mai contează. Complotul este, la rându-i, diluat; totul face loc unei singure idei principale: în faţa neantului, nimeni nu mai este nevoit să se prefacă, să fie perfect, să respecte norme şi să se încadreze în tipare. Ca urmare, fiecare este el însuşi. Şi în toată această diversitate, iubirea traversează majestuos, cu o trenă de lumină, ultimele clipe din viaţa umană.