Poate fi scrisul unui învăţător simplu şi direct şi în acelaşi timp bogat în poezia imaginii? „Jurnalul” lui Jiddu Krishnamurti demonstrează că da.
În 1973, Krishnamurti începea una dintre cele mai fascinante cărţi ale contemporaneităţii, o suită de reflecţii personale care şi-au vădit amploarea şi în literatură şi în viaţa fiecăruia. Iubitorii de carte ştiu că autorul a amestecat în volum amintirile din India natală cu priviri asupra Europei anilor 1970.
Fiecare intrare în „Jurnal” debutează cu descrierea unor scene naturale, pe care autorul le cunoaşte în profunzime, apoi totul se „teleportează” în locul în care Krishnamurti trăieşte în prezent sau, uneori, acolo unde zboară cu gândul. Cu o memorie de excepţie, autorul evocă locuri pe care le-a scanat cu un spirit de observaţie ieşit din comun şi pe care le abordează din perspectiva unui mare iubitor al naturii:
„Nu mişca nimic. Părea un sacrilegiu să şi mergi prin acel spaţiu, era profan să umbli, chiar să respiri. Arborii imenşi erau absolut nemişcaţi, indienii îi numesc Tăcuţii. Nici câinele nu mai alerga după iepuri. Abia îndrăzneai să respiri; te simţeai ca un intrus, pentru că după conversaţii şi râsete, intrarea în această poiană era o surpriză şi un şoc, acela al unei neaşteptate binecuvântări. Inima bătea mai încet, uimită de asemenea minunăţie. Peste tot, de fiecare dată, aceeaşi frumuseţe, aceeaşi linişte, aceeaşi stranie nemişcare. Poţi veni când vrei; va fi mereu acolo, bogată, frumoasă, plină, nemuritoare”.
Amplitudinea singurătăţii unui introvertit rezidă din tot eşafodajul cărţii: „Este bine să fii singur. Să fii departe de lume şi totuşi să mergi pe străzi înseamnă să fii singur. Să mergi singur pe o cărare alături de un izvor zgomotos şi repezit, în comppania zăpezilor muntelui, înseamnă să fii conştient de copacul singur în splendoarea sa. Singurătatea unui om pe stradă este durerea vieţii; nu este niciodată singur, îndepărtat, neatens. Cunoaşterea aduce nesfârşită suferinţă. Dorinţa de exprimare, nevoia de expresie, cu frustrările lor, sunt de fapt omul care merge singur pe stradă; nu este niciodată singur”.
Capacitatea de redare a lui Krishnamurti este spectaculoasă prin introspecţie. Priveşte la sine ca la altcineva, dar totuşi este vorba despre o reflexie, ca şi când autorul ar defila între oglinzi paralele. „În seara aceea, plimbându-se prin pădure, a simţit ameninţarea. Soarele apunea, iar palmierii se răsfrângeau pe cerul auriu. Rareori dădeai de alte fiinţe umane pe drumul acela. Căprioare timide dispăreau rapid în tufişurile groase. Şi totuşi, ameninţarea era acolo, grea şi persistentă, omniprezentă şi te făcea să priveşti mereu peste umăr”.
„Jurnal”, de Jiddu Krishnamurti, este o privire în intimitatea unuia dintre cei mai proeminenţi învăţaţi ai contemporaneităţii. Şi poate cel mai surprinzător lucru este că fascinaţia nu are nevoie de spectacole violente; cel mai mare spectacol al lumii este în om.
Cumpără cartea cu reducere de la elefant, eMAG sau libris.
Roxana Ichim
